vineri, 31 decembrie 2010

Pe final prizez un nou inceput

Anul asta este deja fumat.
Dar are filtru, asa ca ma pot opri la timp, la limita, din inhalat zilele si noptile care nu isi doresc niciodata sa semene intre ele, dar care au la dispozitie aceleasi 24 de ore:2 pentru a-si merita statutul de acea zi sau acea noapte.
Si pentru ca este pe final isi pune vesta de salvare confectionata 100% din clisee.
Eu ce pot sa ii promit?
Nu pot sa ii spun ai fost cel mai bun pentru ca nu stiu sa fiu ipocrita, nu pot sa il iubesc neconditionat pentru ca imi place sa mi-l imaginez mereu altfel, nu pot sa il uit pentru ca face parte din mine.
De aceea ma limitez la a-i propune o confruntare sincera.
El ma intreaba ce am facut pentru a-l face mai bun?
Eu il intreb de ce a fost asa de grabit si nehotarat?
El imi raspunde ca nu a reusit sa ma inteleaga, eu ii raspund ca am incercat, dar nu am vazut mai bun-ul in el.
El imi propune sa ii mai dau o sansa la retrospectiva, eu prizez deja unul nou intr-un colt din ultima sa zi: e neliniste, e nerv, e detasare, e ras aproape prostesc, e angoasa, e oboseala, e nerabdare, e curiozitate, e dorinta, e sclipire fugara si fum de artificii, e un nou an!

joi, 9 decembrie 2010

Fragmente de atunci si acum

Frivolitatea nu mi-a fost niciodata prietena.
De cate ori mi-a dat tarcoale i-am zambit stangace, dar a nu hotarat, m-am jucat cu ganduri despre mine vulnerabila si mocnind de puterea de a lua din nou totul in serios si i-am intors spatele imbratisand camaradereste bucuria.
Da, recunosc, imi place sa ii fac in ciuda frivolitatii.
In trecut obisnuiam sa imi doresc sa sufar, numai sa nu simt nu.
Prezentul ma invata, insa, pe baza lectiilor din trecut sa nu mai dramatizez totul intr-atat, pentru ca nepasarea, superficialitatea pot fi amagite si cu mult mai putin.
Sunt atat de lacome incat ar inghiti orice se apropie de pofta lor de a devora.
Atunci totul parea mult mai grav decat acum.
O iau ca exemplu pe fata aceea atat de vie, de libera, de stangace si totusi fireasca pe care memoria mi-o identifica de fiecare data cu la fel de mare claritate.
Poate eram eu, sau poate mi-am inchipuit ca eram eu.
Nu si-a refuzat niciodata nimic afectiv si de fiecare data a suportat consecintele caldului care ii macina oasele si o imbatranea mult mai repede intensificandu-i trairile pana la insuportabil.
Noptile ii aplicau comprese de uitare visata sau de insomnie mofturoasa, diminetile o ademeneau spre o seninatate inchipuita, iar dupa-amiezile ii faceau rost de doza de ironie de care era deja dependenta.
Si cu toate astea nu a renuntat la prietenia sa cu linistea, nu acea liniste resemnata, ci linistea firescului.
Erau la mare distanta uneori, nu se vedeau cu lunile, cu anii, poate, dar isi scriau constant, cu aceeasi sinceritate si afectiune.
Dupa ce isi luau la maruntit nimicurile cotidiene isi promiteau ca se vor regasi cu prima ocazie.
Insa, nu de putine ori, treceau una pe langa alta fara a se recunoaste.
Numai in scrisori se recunoasteau de fiecare data.
Fata aceea mai e si acum aici.
Se vede mult mai des cu linistea, desi inca nu sunt nedespartite si si-a mai facut o prietena de neinlocuit, femeia.
Ei ii poate spune orice.
Si chiar daca o face sa rada cu prostioarele sale, rasul femeii nu e condescendent, ci recunoscator.
Fara ea, fara fata aceea vie, libera, stangace si totusi fireasca nu ar fi fost astazi aici.

marți, 7 decembrie 2010

Reconstituiri

Nici eu nu as fi putut spune mai bine si mai firesc despre relatiile mele cu ei: "In trecut, aveam obiceiul sa iau foarte repede decizii in privinta barbatilor. Intotdeauna m-am indragostit repede si fara sa ma gandesc la riscuri. Am tendinta sa vad partea buna a fiecarui barbat, ba mai mult, sa presupun ca toti sunt capabili emotional sa-si atinga potentialul maxim. M-am indragostit de mai multe ori decat vreau sa recunosc de potentialul maxim al unui barbat, mai degraba decat de barbatul in carne si oase, dupa care m-am agatat de relatia in cauza mult timp (uneori mult prea mult), asteptand ca partenerul sa ajunga la propria maretie. In povestile mele de dragoste, am fost de multe ori doar victima propriului optimism." -Elizabeth Gilbert, Mananca, roaga-te, iubeste
Si nici raspunsul Danielei Zeca-Buzura la intrebarea Cand esti tu? nu este departe de adevarul meu: "În urmă cu nişte ani (nu pot să-ţi spun aici chiar toate secretele!), când m-am îndrăgostit. Sunt proastă, liberă şi superbă, de fiecare dată când se întâmplă: un fel de pasăre stângace, cu aripi de cristal, dar care zboară!"
Asa ca pot concluziona: da, "fii sincera, fii sincera, fii sincera", cu tine, in primul rand si apoi cu ceilalti, asta e si motto-ul meu, Sheryl Louise Moller!

marți, 16 noiembrie 2010

Recunosc, nu mai stiu sa te recunosc

Te-am cunoscut de atatea ori incat am uitat cum te cheama,
Te-am dorit de atatea ori incat nu mai stiu ce sa imi doresc de la tine,
Te-am iubit de atatea ori incat imi esti mai indiferent decat un necunoscut,
Te-am asteptat atat de mult incat acum sunt in mare intarziere,
Ti-am discutat atat de mult absenta incat nu mai stiu cand sa iti simt prezenta,
Ti-am scuzat atat de des imperfectiunile incat daca nu esti perfect s-ar putea sa nu ma interesezi,
Am fost atat de sigura ca te stiu incat te-am confundat de fiecare data cu altcineva,
 M-am uitat pe mine ca sa imi amintesc de tine si nu stiu cum sa ma mai tratez de amnezie,
Ti-am povestit atat de multe despre mine incat te-am lasat sa preiei rolul povestitorului,
Te-am ademenit in diminetile mele cu miros de cafea bauta tarziu pe un ton atat de somnoros incat ai adormit langa altcineva,
Am fost atat de fireasca incat m-am trezit nefiresc de singura,
Am incercat atat de putin sa imi ascund defectele incat acestea au complotat impotriva mea in acea perioada in care era cat pe ce sa ne recunoastem,
Am fost eu cand n-ai fost tu
Si ai fost tu cand eu ma odihneam de atata eu
Incat, recunosc, nu mai stiu sa te recunosc.

joi, 11 noiembrie 2010

Incertitudini

Nu stii niciodata cand se poate intampla sa ti se albeasca un obraz pentru ca destinul sa-ti poata scrie un adevar nebanuit despre tine,
Cand tacerea te va apropia mai mult de tine pentru a te vindeca de sporovaiala cotidiana a rolului social pe care il joci,
Cand ti se va face dor de tine asa cum stii ca nu vei fi niciodata,
Cand mainile iti vor semana a iarna, privirea a primavara, sufletul a vara si zambetul a toamna,
Cand viitorul va fi doar o replica fara drept la replica data prezentului intre timp devenit trecut,
Cand a astepta va deveni verbul-Don Juan din viata verbelor care te reprezinta,
Cand bucuria va avea aroma cafelei de dimineata,
Cand te vei transforma intr-o poveste pe care nu oricine are rabdare sa o asculte,
Cand noptile ti se vor parea prea albe pentru a le irosi in somn,
Cand libertatea nu va mai avea gustul libertatii,
Cand dependentele vor spune mai multe despre tine decat virtutile,
Cand imposibilul isi va redefini limitele,
Cand doza de optimism va trebui sa-ti fie marita pentru a-ti supravietui dezamagirilor,
Cand un gand te va salva de alt gand,
Cand punctul pus unor emotii, sentimente, stari va fi intermediar intre tine si tine pentru a te convinge sa o iei de la capat,
Cand iti vei zambi pentru inca o lectie invatata,
Cand iti vei auzi muzica propriei personalitati fredonata de altii,
Cand azi va fi ziua ta preferata pentru ca ieri e prost-dispus si maine distant,
Cand linistea iti va fredona un cantec de leagan pentru a-ti reaminti care iti sunt adevaratele vise.

marți, 9 noiembrie 2010

Neintamplari

E liniste, mult prea liniste dincolo de ea si in interiorul ei, iar semnul de intrebare se lupta sa iasa la suprafata pentru ca are chef de joaca si de ecuatii matematico-afective cu una sau mai multe necunoscute.
Ea este putin obosita de neintamplatul de zi cu zi dar nu i se impotriveste prea mult semnului cu pofta de inmultire.
Sau poate tocmai pentru ca este obosita nu i se impotriveste.
Se aseaza in pozitia ei preferata, isi fredoneaza o melodie care ii place si lasa neintamplarile si intamplarile sa isi faca loc la interogatoriu.
Prima curiozitate a semnului nu poate sa fie decat de ce? asa ca i se aseaza in coada de ce-ului si ii stimuleaza simturile.
E bine, de aceea, ca ea, fata cazuta in capcana linistii sa stie cateva lucruri esentiale despre de ce inainte ca acesta sa ii dea tarcoale interiorului:
De ce-ul incepe ca un joc simplu, dar complica atat de mult lucrurile pentru ca e un gurmand, infuleca raspunsuri fara a da semne evidente ca se satura de certitudini si este prieten foarte bun cu oare nu e vina ta?
De ce? si oare nu e vina ta? adora adevar sau provocare, transforma intamplarile in neintamplari si neintamplarile in posibile intamplari, urasc linistea, fie ca vine din interior, fie ca vine din exterior si ii joaca constant farse, cu un soi de teatralitate dusa spre cabotinism si tocmai de aceea le place privitul in oglinda in timp ce se rostogolesc spre creier, risca salturi fara parasuta in golul din stomac si bantuie zilnic clubul insomniacilor anonimi.
Nu exista intamplare, dar mai ales neintamplare, in care de ce-ul sa nu isi bage nasul.
Si aproape de fiecare data ii vinde pontul si prietenului sau oare nu e vina ta?
Totusi, dupa cum prizeaza nepasare fata pare sa fi aflat deja toate astea si sa isi doreasca doar sa uite ca sa poata dormi, visa si pasi relaxat dintr-un prezent frivol intr-un viitor cu nasul pe sus, un viitor al neintamplarilor cu potential de intamplari sigure pe ele pana la patologic.

marți, 26 octombrie 2010

Nu stii niciodata cu cine semeni

In fiecare zi un mers mai neatent, o imprudenta, o muzica, o carte, ganduri ale cuiva te pot face sa te regasesti si ti se face dor de tine si de ceilalti ca tine pe care inca nu i-ai cunoscut, intamplator sau nu. Textul de mai jos e o astfel de intalnire: http://istodor.catavencu.ro/2010/10/13/zeca-buzura-despre-ea-insasi-interviu-blogul-istodor/

duminică, 24 octombrie 2010

Despre importanta de a fi singur

Singuratatea, cea mai mare angoasa, cea mai grea boala, cea mai valoroasa lectie, cel mai inspaimantator cosmar, cel mai amar gust din bucataria sentimentelor se naste o data cu noi.
Ideea a fost dezbatuta macar o data de orice filosof sau scriitor care se respecta si incercata pe propria piele, cu sau fara aura filosofica, de fiecare dintre noi.
De aceea particularitatea sa consta, tocmai in faptul ca isi face simtita prezenta chiar in momentul in care sunt intrunite toate conditiile pentru a nu o simti.
Te desprinzi din imbratisarea calda a unui cineva, te trezesti dupa un vis frumos, iti cumperi ceva ce ti-ai dorit de mult, ti se naste un copil, esti promovat, devii irezistibil in ochii altcuiva, simti putina dragoste cu potential, ai un orgasm si te simti fericit, desi nu prea ai stiut niciodata sa definesti cu exactitate acest sentiment si totusi singuratatea e acolo.
O vezi, o simti, o poti defini, stii ca nu o poti impartasi si iti dai seama ca e singurul sentiment care nu te tradeaza niciodata, care e numai al tau si care te face intotdeauna sa vrei sa fii mai bun, sa incerci mai mult, sa nu te dai batut, sa lupti.
Singuratatea nu e niciodata satula de raspunsuri,
Cauta noi si noi intrebari in tine si se da in vant dupa lectii invatate.
Stie ca se poate baza pe imprevizibil,
Ca poate cuceri orice lupta daca se foloseste de santajul sentimental
Si ca e o certitudine, asa cum fericirea nu va fi niciodata.

luni, 20 septembrie 2010

Imi placi, nu crezi?

Am dat peste tine intamplator in timp ce intorceam spatele nici nu mai stiu cui.
Te-am privit dormind, de la o oarecare distanta, e drept, pentru ca nu te cunosteam si am uitat ca imi incepusem ziua cu o cafea amara si rece, cu un zambet trist si cu acea indiferenta care face pe oricine sa isi doreasca sa ii intorci spatele.
Dormeai, desi ar fi trebuit sa fii pe undeva si sa iti traiesti viata,
Dormeai pentru ca ai avut un moment de slabiciune,
Dormeai in fund, pe un scaun, intr-o sala de asteptare,
Dormeai fara sa visezi, fara sa tresari, fara sa sforai, fara sa iti pese daca esti simpatic sau nu.
Si eu m-am oprit inexplicabil si ridicol induiosata, ti-am acordat 5 minute, desi eram in intarziere si te-am privit.
Te-am privit si m-am intrebat cui ii pasa de tine,
Daca ai cu cine vorbi cand esti trist,
Daca iti mai amintesti cand ai iubit ultima data, pentru ca iti simteam, din felul in care stateai nonsalant picior peste picior, nepasarea.
Intrebari stupide, de altfel, pentru ca nu te cunosteam, eram in intarziere si nu aveam chef sa cunosc pe nimeni o vreme dupa ce am intors spatele acelui nu mai stiu cine.
Stiam asta si totusi imi puneam intrebari si te priveam.
Sa fie de vina acea nepasare pe care se pare ca o aveam in comun si acel fior de solidaritate ostentativa pe care il simteam?
Poate.
Orcum stiu sigur ca as fi vrut sa-ti dau un ghiont de realitate, sa te vad cum faci ochi mari si mirati, sa incropesc cu tine o conversatie pornind de la singurele replici care imi veneau atunci in minte: "Buna!" si "Imi placi, nu crezi?"
In schimb mi-am lasat simtul ridicolului sa preia controlul,
M-am intors cu spatele pentru a doua oara in acea dimineata, am calcat apasat pe tocuri si te-am lasat in urma sa iti vezi de cele 5 minute furate de somn, de viata amanata, de nepasare.

miercuri, 18 august 2010

Testul Cranberries

Ma stiam sanatoasa in limitele posibilului, inca tanara si dependenta de muzica, asa ca nu am ezitat sa fac testul Cranberries pe 20 iulie 2010, intr-o zona activa a Bucurestiului, pentru a ma relaxa si a ma redescoperi.
Imi luam cu mine cei mai buni preieteni din copilarie pana in prezent, iubirile mai mult sau mai putin intelese, mai mult sau mai putin impartasite, imi impachetam tabieturile, latura irezistibila si latura nesuferita din mine si nu doream decat sa imi amintesc si sa traiesc muzica.
Nu vroiam in nici un caz sa fie o experienta marcata de ipocrizie si de falsa intelegere si ma asteptam la orice, dar in primul rand ma asteptam sa imi placa pana la sange si sa fie o analiza emotionala constiincioasa si amanuntita.
Si asa a si fost.
Trupa simbol a anilor '90, The Cranberries mi-a vorbit despre adolescenta si despre cum am crescut.
Testul a prelevat amintiri si fasii de prezent si a presupus pentru inceput o intepatura atat de placuta si de profunda cu acordurile piesei Analyze incat o incontrolabila stare de euforie m-a cuprins pana la finalul marcat de Dreams.
Era a doua sedere prelungita pe canapeaua unui Freud reinventat pe acorduri de muzica rock, dupa cea de la concertul lui Lenny Kravitz.
Pe scena, o Dolores imbinand in acelasi timp in vocea si atitudinea sa feminitate, fragilitate, spirit rebel, agresivitate pe ritmuri rock, forta si visare, s-a transformat in confidentul fiecaruia dintre cei 10.000 de spectatori, avand prezenta de spirit si delicatetea de a-l face pe fiecare in parte sa se detaseze pentru a se simti unic si in acelasi timp sa se solidarizeze cu ceilalti pentru a simti puterea lui impreuna.
Analiza o data inceputa Instinctul animal din fiecare a fost lasat liber, instinct care mie una mi-a tulburat dorinte si frici de mult uitate sau abia nascute si m-a facut sa incerc diversele nuante ale rosului emotional fara sa mi se para ca vreouna nu ma prinde.
Rand pe rand am simtit gust de lacrimi sau de bucurie, de simplitate si libertate pe acordurile unor piese ca How, Dreaming My Dreams, Linger, Wanted, Just My Imagination, When You’re Gone, Switch of the Moment, Desperate Andy, Time Is Ticking Out, Can’t Be With You , Ode To My Family, Free to Decide, Salvation, Ridiculous Thoughts, Zombie, Put Me Down, Still Can’t , Promises, Dreams, iar pana sa imi dau seama ce mi se intampla totul s-a terminat si am plecat spre prezentul meu de acasa convinsa ca sunt oameni, locuri, momente, carti si muzici pe care daca le ratezi nu reusesti sa te recompui, sa iti spui cu tarie: "da, asta imi sunt!", cu riscul de a-ti face cea mai banala confesiune din lume.

marți, 17 august 2010

Povestea soldatului cu fata de perla

Cand i s-a decis soarta, intr-o fabrica de bijuterii de mana a doua, soldatul cu fata de perla stia ca viata sa va fi un paradox, o lectie de ipocrizie:
Mediul din care provenea il condamna la mediocritate, iar acea perla prin sobrietatea careia privea lumea il indemna la snobism.
Asa ca nu a reusit niciodata sa stapaneasca versatilitatea, veselia inchipuita si lipsa de idei preconcepute pe care aproape ca le invidia la miile de bratari si cercei din plastic produse in aceeasi fabrica in care i se decisese si lui destinul de brosa.
Si-a impus, totusi, sa duca o viata normala si sa stea cat mai putin intr-o cutie de bijuterii.
Pentru asta stia clar ca ii trebuie o cauza foarte bine definita si o generaleasa cu gusturi amestecate care sa-i coordoneze pozitionarea in razboiul accesorizarii, o ea cocheta, dar nonconformista in acelasi timp, care sa ii afiseze cu nonsalanta in lume paradoxul.
Si se pare ca soarta sa de accesoriu de mana a doua cu nasul pe sus i-a indeplinit aceasta unica dorinta.
Intr-o zi in care zacea in magazinul de bijuterii in care fusese expus de ceva vreme si se gandea deja la cum avea sa arate ruginit, soldatul cu infatisare de brosa a fost surprins cu privirea de o domnisoara cu fata senina si ochi buclucasi care i-a placut din prima.
Avea o irezistibilitate in felul in care isi construise stilul incat soldatul cu fata de perla s-a simtit norocos pentru prima si ultima data in viata sa, chiar daca perla care ii stapanea fata a facut sprancenele sa se ridice in semn de scepticism.
A fost o chimie imediata intre ei si doar casa de marcat ii mai despartea de un destin comun.
In cateva secunde fata a probat brosa pe rochia ei rosie cu accente retro, a mers la casa, a platit si a iesit pe usa magazinului convinsa ca a facut cea mai buna alegere.
Nici prin gand nu i-a trecut ca perla ar putea sa ii ingreuneze eforturile pe care le depunea zilnic in campania de accesorizare (si avea ganduri mari cu brosa-soldat-cu-fata-de-perla).
Asa ca inca din prima zi i-a gasit rostul pe cate o bluza, o rochie, o camasa sau chiar un sacou, imprietenind-o cu cercei si bratari de diverse calitati, stiluri si din cele mai diverse materiale.
La inceput soldatul brosa i-a fost fidel si reusea sa se faca placut de celelalte accesorii astfel incat sa creeze o armonie a tinutei.
Dar pe masura ce timpul trecea snobismul innabusit din fata de perla rabufnea si soldatul-brosa se intorcea in cutia de bijuterii incapabil sa accepte texturi, combinatii cromatice si conversatii pe teme banale cu bijuterii mai putin pretentioase.
S-a intamplat o data, s-a intamplat de doua ori, s-a intamplat de nenumarate ori pana cand fata cocheta si-a iesit din fire si pur si simplu nu i-a mai dat sarcini in campania de accesorizare.
Asa a ajuns soldatul cu fata de perla si destin de brosa sa sufere pe rand de tristete, melancolie, depresie, anxietate, paranoia si sa imbatraneasca fara sa mai stie sa se incheie, ceea ce in lumea broselor e semn vizibil de Alzheimer.
Celelalte bijuterii care imparteau cutia cu el l-au compatimit la inceput pentru ca le fusese simpatic,
Dar la scurt timp au inceput sa il evite retragandu-se in colturi sau facandu-se mai des purtate,
Iar soldatul-brosa-cu-fata-de-perla a inceput incet, incet sa rugineasca pe margini de singuratate.
Visele sale de maretie, aerele sale de inalta societate si originile modeste neacceptate niciodata cu adevarat l-au condamnat la uitare.

miercuri, 16 iunie 2010

Singuratatea unghiilor rosii

E liniste in camera in care doua maini cu unghiile rosii, ce denota o feminitate incontestabila, inca, tin o carte.
Nu asa isi imaginau destinul lor scurt de cateva zile, unghiile rosii.
Ele se stiau reprezentantele sexualitatii dezlantuite dincolo de aparente,
Visau la alte doua maini, ferme, reale care sa le cuprinda ca si cum ar fi fost de o fragilitate aproape patologica
Si acum sfarseau in culisele unei zile de vara, intr-o camera in care soarele era filtrat de perdele semitransparente de un albastru senin dar ireal, sustinand cu puterea lor eroi de fictiune si povestile acestora.
Li se spusese, cat timp isi visau aventura vietii lor scurte pe curbele unor unghii, ca singuratatea ar putea sa fie una dintre variante,
Dar niciodata pana in acest moment, in care culoarea li se ducea usor dar sigur, nu constientizasera cat de trist este sa fii complicele unei singuratati care nici macar nu este a ta, dar devine a ta prin simplul fapt ca e molipsitoare.
Timpul parea sa-si fi pierdut din fluiditate,
Romantismul se trata de amnezie pe frunzele unui trandafir care-si usca petalele la soare,
Rochiile din sifonier erau prea botite de indiferenta pentru a avea chef sa se asorteze cu lacul rosu de unghii,
Iar insasi stapana unghiilor nu mai credea in zambetul pe care si-l afisa in oglinda pentru a-si demonstra ca inca mai cunoaste regulile mecanicii propriului corp.
Toata atmosfera avea un gust de tristete deghizata in incercare,
De maine anticipat gresit,
De efort supralicitat.
Nicicand nu fusese mai usor, in acea camera, pentru doua maini cu unghii rosii sa devina dependente de acetona
Si pentru particulele de praf ale singuratatii sa se aseze ca si cum totul li s-ar fi cuvenit.

luni, 10 mai 2010

Prieteni si carti

Cat timp mi se odihnesc personajele fictive, care isi pot gasi doza de real in oricare dintre cei pe care ii cunosc sau dintre cei care trec pe langa mine fara sa ajung sa ii cunosc vreodata, mi-a venit asa un chef starnit de admiratie sa fac doua link-uri catre doua personaje cat se poate de reale: una dintre cele mai bune prietene ale mele si sotul ei.(Punct cu respect si cu mult drag)

Nimeni si toanele lui

Ea se simtea cineva.
Intotdeauna mergea de parca adulatorii se ascundeau in fiecare dintre cei pe langa care trecea.
Avea un mers hotarat si usor languros iar miscarile ii erau imbibate de aroganta.
Cu alte cuvinte era victima perfecta pentru nimeni.
Baiat nebun si dependent de libertate, nimeni nu tinea la principii si dulcegariile ii miroseau a obezitate de la o posta.
Se tinea departe de domnitele suave pe care si o privire crucisa le facea sa lesine de emotie si avea pentru ele un soi de compasiune pe care si-o exterioriza foarte rar, dar mai ales cand se plictisea foarte tare. In schimb, aroganta si narcisismul din ceilalti il atatau pana la epuizare.
Asa ca a pus imediat ochii pe aceasta noua cineva.
Prin intregul sau cu dimensiuni de fotomodel si inchis in bula de importanta ii excita nevoia de actiune pentru ca ii simtea pe sub piele, ca un neg-fat-in-placenta, teama de autodistrugere, de explozie nucleara a atomilor de autosuficienta.
Planuia sa o faca sa isi iasa din minti.
Dar i se parea lipsit de haz sa fie diabolic de unul singur, asa ca avea nevoie de aliatii lui pentru astfel de situatii: nimic, nicaieri, niciodata.
O data planul inchegat, si-a pus cele mai bune haine si i-a facut o vizita importantei domnisoare.
Aceasta, cu o ceasca de cafea in fata, isi analiza perspectivele pe ziua respectiva.
Si bineinteles ca toate incepeau cu un Eu mare ca un cucui in funte:
Trebuia neaparat sa faca si sa i se intample ceva, sa mearga undeva si sa fie ca intotdeauna in centrul atentiei.
Drept urmare a fost cat se poate de simplu pentru nimeni sa se joace cu ego-ul sau imbibat de certitudini.
I-a taiat acesteia calea chiar in momentul in care iesea din casa.
A luat-o de brat, fara ca ea sa observe, ca doar era nimeni, si a inceput sa fluiere.
Stia cel mai bine cum functioneaza principiul "ai grija cu cine te insotesti, ca vei ajunge sa ii semeni".
Efectele au fost imediate:
Trecatorii nu se sinchiseau sa ii arunce arogantei nici macar o privire furisa,
Nu avea nici cea mai vaga idee ce ar fi putut face in acea zi si, ceea ce o ingrijora cel mai mult, incepea sa-si puna intrebari legate de propria importanta.
Usor ametita de aceasta slabiciune a propriul eu, autosuficienta domnisoara se vazu redusa la banalitate, niciodata incepea sa i se para din ce in ce mai posibil pentru ea, iar nimeni din ce in ce mai vizibil si mai atragator.
Debusolata, a intrat in vorba cu nimeni, singurul caruia in acel moment reusea sa ii capteze atentia.
Replicile ii erau din ce in ce mai incoerente, pleoapele din ce in ce mai grele, viitorul din ce in ce mai lipsit de perspective, limitele propriei identitati din ce in ce mai vizibile.
Se intelege ca se indragostise de nimeni pentru ca nu putea trai fara a starni interesul cuiva, iar nimeni se pricepea destul de bine la a mima interesul pentru ea.
Dupa nici cateva ore de plimbat brat la brat cu nimeni era epuizata, confuza si aproape ireala.
Impleticindu-se, cu mintea grea de atatea intrebari fara raspuns a cazut intr-un somn adanc al iubirii de sine.
S-a trezit mirosind a umilinta, a singuratate si a lectie invatata.
Nimeni era multumit, chiar daca pana la urma nu o facuse sa isi piarda mintile.
Pe el nu avusese cine sa il ajute cand ar fi fost pregatit sa se schimbe, sa primeasca aceasta lectie.

Dialog cu mine insami

-De ce nu scrii mai des despre tine, despre ce ti se intampla, despre cine esti, despre ce simti?
-Dar scriu despre mine, totul vine din mine, totul e simtit, cu un picior pe o strada si unul in aer, cu urechea pe o carte, cu o cafea in fata, cu o lene lunga cat o zi de luni, cu o plictiseala amara ca un nes nefrecat cu zahar, cu o singuratate ca o ploaie lunga de noiembrie sau cu o veselie inexplicabila, aproape puerila.
-Da, dar ceilalti pot crede ca inventezi personaje, stari pentru a-ti crea un pseudounivers pentru ca in cel real nimic semnificativ nu ti se intampla.
-Ceilalti sunt o notiune, ei nu mi se intampla. Cei care mi se intampla sunt aceia, nu ceilalti si ei stiu ca tot ceea ce scriu face parte din mine. Scriu pentru aceia.
-Bine.
-Pot sa pun punct acum?
-Da.
.

miercuri, 31 martie 2010

O viata anosta ducand, in drumul spre casa fluier

S-a nascut un copil tacut, insingurat si extrem de meticulos.
Daca avea chef sa isi suga degetul, o facea ca un sculptor lipsit de talent dar incapatanat, pana degetul isi schimba forma intr-un mod iremediabil dizgratios,
Daca vroia sa taca, tacea pana linistea din jurul sau devenea ea insasi stinghera,
Iar daca nu avea chef sa isi vada parintii care il sufocau cu mediocritatea si grija lor egoista se inchidea in camera pana acestia ii promiteau solemn ca vor uita de existenta sa cat ai pocni din degete.
Ii placea sa creada ca este un virtuoz al rutinei si un practicant asiduu al ritualului lasa-ma-sa-te-las.
Asa a trecut prin copilarie si adolescenta,
Fara prieteni si cu parinti atat de frustrati de rolul marginal pe care il jucau in existenta propriului copil, incat erau mult mai ocupati cu terapiile de grup aplicate in astfel de situatii, decat cu educatia sa.
Intr-o zi, totusi, ingratul si insinguratul copil a simtit ce e aceea ingrijorare si si-a dat seama ca a ajuns la maturitate.
Inchisul in camera nu mai functiona,
Parintii nu il mai intretineau fara sa ceara pic de afectiune in schimb,
Iar tacerea se spargea, din ce in ce mai des, din loc in loc, in gauri prin care patrundeau toate zgomotele lumii exterioare.
Atunci meticulozitatea sa cronica a luat o alta forma.
A inceput sa ignore realitatea evidenta si imediata, sa isi robotizeze fiecare gest pentru a da dovada de o totala lipsa de imaginatie, sa fluiere in cele mai neasteptate si mai grele momente pentru el
Si a devenit suspect de sociabil.
Stia, insa, ca este un mediocru, asa ca a inceput sa ii copie pe mediocri, evidentiindu-se, in acelasi timp de acestia, prin placerea aproape masochista de a fluiera.
A terminat o scoala fara a straluci,
Si-a conturat cel mai banal si mai neatragator stil vestimentar,
S-a imprietenit cu cei mai meschini si mai dependenti de barfa oameni, pentru ca mintile stralucite ii inhibau placerea si indemanarea de a fluiera
Si s-a casatorit cu cea mai plictisitoare si mai neatragatoare dintre femei.
In tot acest timp, abilitatea de a fluiera i s-a dezvoltat intr-atat, incat reusise sa scrie o serie de partituri, fiecare potrivita pentru o situatie anume, partituri asezate, cu aceeasi meticulozitate cu care in copilarie isi sugea degetul, in sertare incuiate cu cheia.
Avea o partitura pentru zilele in care era trist,
Pentru aniversarea zilei sale de nastere,
Pentru aniversarea zilei de nastere a celei mai neatragatoare sotii din lume, a lui,
Pentru aniversarea casatoriei lor,
Pentru mersul pe jos spre casa dupa o zi de munca,
Pentru moartea mamei si pentru momentele in care si-o amintea asa cum nu o iubise niciodata indeajuns,
Pentru tatal batran si cu o memorie din ce in ce mai scurta,
Pentru pisica bulimica al carui alb pur il invidia sincer,
Pentru zilele in care ii venea sa le rada in fata oamenilor care nu il cunoscusera niciodata cu adevarat doar pentru ca el nu isi dorise asta,
Pentru orice i se intampla in viata lui banala avea cate ceva de fluierat.
Cine il intalnea pe strada fluierand, de parca se afla in mijlocul unui concert al carui singur compozitor, interpret si spectator era, ii zambea cu o oarecare compasiune si trecea mai departe savurandu-si asa-zisa normalitate.
Nimeni, in afara de el, nu intelegea vointa constienta si intelepciunea care ii activau dorinta de a fluiera si asta ii aducea o satisfactie greu de explicat.
Era victoria lui asupra mediocritatii si ii era de ajuns.

sâmbătă, 6 martie 2010

Complicitatea cu superficialitatea

Cand mustesti de intrebari fara raspuns,
De nevoia de a rasuci firul deja despicat in patru pentru a complica lucrurile,
De somn agitat si sforaitor cu vise despre strazi labirintice, sifoniere care inghit tot ce prind si lasa un gol de neinlocuit, despre dentisti care lucreaza fara anestezie
Si de ecoul mult prea multor ganduri nerostite, superficialitatea pare a fi salvarea.
Dar nu orice tip de superficialitate se potriveste orcui, iar reteta superficialitatii salvatoare nu are ingrediente prestabilite.
Moda (fashion-ul pentru cosmopoliti) este una dintre formele de superficialitate care pot anestezia un eu agitat si incalcit.
Culorile, combinatiile, tipurile de material si stilurile in care se pot incadra niste haine, altfel banale prin definitie, pot aduce mai multa savoare cafelei de dimineata, mai multa vivacitate conversatiilor menite sa dea un sut in fund timpului lenes si un aer chic stimei de sine.
O brosa pe un sacou salvat de la decolorare de un balsam pentru rufe luat la reducere, dar foarte bine cotat printre cei care sunt prea comozi pentru a schimba canalul cand intra publicitate, ii poate da dreptul la un loc privilegiat pe umerasele din sifonier si poate starni zambete de simpatie printre trecatori intr-o zi condamnata la anostitate,
O pereche de cizme lipsita de fite, care face loc pe sub pielea sa orcarui tip de pantaloni, poate deveni irezistibila pana imbatraneste, adica pana tocurile se tocesc intr-atat, incat uita si de ce au fost create (un fel de Alzheimer al cizmelor) si imprima mersului un firesc si o placere a unicitatii care il scapa de orice complexe,
O rochie a carei cea mai buna prietena este o pereche de ciorapi colorati iti poate starni la taclale, in acelasi timp, feminitatea si extravaganta jucausa pe care nu ai lasat-o niciodata sa se piarda,
O geanta care nu se poate hotari daca este o vintage sau o postmodernista melancolica poate masca cu succes dezordinea interioara din intestinele ei de accesoriu si, implicit din viata ta,
Iar un trench clasic prin croiala si culoare poate ascunde cu dibacie si dezvalui la momentul potrivit, ca un Sherlock Holmes al hainelor bine gandite, o tinuta ratata pentru ca a cazut prada dependentei de prea mult si de kitch si, deci, o zi proasta.
O astfel de superficialitate nu trebuie tratata de catre medici scoliti la cele mai bune scoli de medicina.
Trebuie doar acceptata, inteleasa si lasata sa isi implineasca destinul, pentru ca nu dauneaza grav sanatatii,
Dimpotriva.

luni, 22 februarie 2010

Asemanarea

La felul si diferitul sunt limitele intre care oscilam atunci cand construim relatii, indiferent de natura acestora,
Iar a-avea-in-comun, verbul care ne pune in actiune cand suntem suficient de sinceri si de atrasi incat sa dorim apropierea.
In viata reala simt asta cu fiecare gura de aer pe care o inhalez, dar demult nu am mai regasit in scris lipsa de banalitate a descrierii acestui dat.
Zilele astea, insa, deschizand o carte pentru a ma hotari daca sa o citesc sau nu mi-au atras atentia cateva randuri: "Am vazut alaturi o cioara si o barza, m-am mirat indelung si am cercetat cazul lor ca sa descopar cheia a ceea ce aveau in comun. Cand m-am apropiat de ele uimit si tulburat am vazut intr-adevar ca amandoua schiopatau."(The Cause Of A Bird's Flying and Feeding With A Bird That It's Not Of Its Own Kind. Rumi, Mathnawi, Cartea a doua)

marți, 16 februarie 2010

Cum nu iti imaginezi ca o sa fii

Fiecare are visele sale proiectate in viitor.
E atat de simplu sa iti imaginezi un tu diferit de cel din prezent incat cu totii o facem.
Ceea ce nu se poate controla, insa, este gradul de deteriorare a acestor vise in timp, calitatea si bagajul de impliniri si dezastre personale pe care le iei cu tine in viitor.
Cand esti atat de mic incat urcatul in copac pare a fi cel mai curajos act de care ai putea fi in stare, pantofii mamei sau ai tatei, dupa caz, felul meticulos in care ei isi pun la punct ritualul dusului la servici iti starnesc invidii de nepotolit.
Te si vezi in locul lor si crezi ca nimic nu te-ar face mai fericit decat sa ai o viata de adult.
Cresti, incet, incet, perfectionandu-te in arta jucatului de-a-cei-mari si fiecare lucru care ti se intampla pare a avea un rost pe care nu intotdeauna il intelegi, dar il accepti ca fiindu-ti dat,
Iar fiecare zi de nastere te pregateste parca pentru implinirea acelor vise despre viitor.
Plangi, razi, te indragostesti, suferi, te alinti, iti sfidezi varsta, iti pui intrebari cu o semiseriozitate pe care ti-o tolerezi pentru ca nu vrei sa iti fii propriul guru si daca esti norocos te declari multumit de ceea ce devii pe parcurs.
Se intampla, totusi, si nu de putine ori ca, la un moment dat, sa nu iti mai recunosti prezentul care ar fi trebuit sa fie pamantul fertil pentru visele despre viitor din trecut.
Si atunci iti dai seama ca visele te ajuta doar sa cresti si sa atingi o maturitate incomoda dar necesara pentru a intelege ce ti intampla si cine esti tu de fapt.

vineri, 15 ianuarie 2010

30 plus/minus ceva maruntisuri

Nu te pregateste nimeni pentru transformarea ta in femeie.
Intr-o zi pur si simplu o simti pulsandu-ti prin vene si nimic nu mai este la fel.
Foarte atenta cu tine cand vine, femeia ti se aseaza sub talpi ca o prima zapada,
Te face sa razi inconstient si fericit,
Te imbujoreaza de nerabdare si te incarca cu seriozitate, simt autocritic si linistea acceptarii de sine,
Te rasfata cu creme, iti zambeste complice cand te uiti in sifonier si are rabdare.
Stie ca fata inca e acolo,
Acea tu care a trecut prin anii '20 dornica sa experimenteze si care nu si-a refuzat nimic.
Nu ridica din spranceana nici cand recapituleaza escapadele sentimentale care s-au copt dupa amestecul unor ingrediente ca teama de singuratate, idealism, altruism si refuz de a estima exact puterea defectelor,
Tradarea oamenilor carora li s-a supraestimat capacitatea de a intelege si de a aprecia,
Nici cand face un rezumat al tendintelor vestimentare si al obiceiurilor culinare.
Stie ca hainele care amintesc de duiosia, nebunia si nestatornicia adolestentei si gustarile cu iz de stimulare a starii de bine sunt ca o ultima campanie a unei lupte deja pierdute dupa 25,
Ca anii '30 sunt perioada ei de fertilitate
Si ca, mai devreme sau mai tarziu, victoriile pasagere ale maturitatii vor fi recunoscute prin pactul care se va incheia intre "nu inca" si "este timpul".
Femeia nu este acea tarfa a vietii cotidiene, nici acea fiinta aproape supranaturala care continua sa se multiplice pentru a nu fi uitata,
Ci doar o varianta imbunatatita a unui roz purtat in primele luni de viata, a sutienelor menite a ascunde modificarile produse intr-un corp prea obisnuit cu realitatea a ceea ce este si a razvratirii unui spirit in cautare de sine.
Femeia este blandete, intelegere, cochetarie, sclipire de viata noua, hotarare, sexualitate si lascivitate atent si ingenios dramuite si copilarie conservata intr-un sambure care isi poate alege singur fructul.