Alergii

Varsta are ritmul unei mari iubiri esuate.
La inceputul tau iti plac atat de mult joaca, aventura, emotia incat nu te-ai desparti de tine nici pentru o clipa.
Apoi, pe masura ce imbatranesti, incepi sa iti cauti din ce in ce mai multe colturi de altceva si de altcineva in care sa te retragi, fara a te uita, insa, asa cum esti de fapt cand inima iti bate a viata, a pasiune.
Cand ai primele simptome nu constientizezi ca ai putea sa te imbolnavesti de tine si ca poate fi o boala incurabila.
Inca iei totul ca pe o provocare.
Cand, insa, iti simti ca pe o respiratie urat mirositoare primele semne ale imbatranirii si ale alterarii bucuriei in starea ei pura, nefabricata artificial iti dezvolti alergii cu care trebuie sa inveti sa traiesti.
Incepi sa te uiti cu mai multa intelegere la cei care pierd, la cei care fac fata cu demnitate singuratatii, sa lucrezi zile, uneori si nopti in laboratorul tau interior pentru a gasi un compus chimic care sa iti asigure imunitate impotriva depresiei si a acelei tristeti care determina caderea parului, a dintilor si lasarea pielii fara nici un rost.
Una dintre alergii este provocata de stereotipiile care se construiesc in jurul persoanelor cu varsta sau in varsta (de parca s-au catarat pe varsta ca pe un munte al carui varf erau obligate sa il atinga pentru ca asa era firesc din moment ce au inceput catararea).
In momentul in care ai adunat ceva ani in straturile superficiale sau profunde ale pielii, ale sufletului si ale sinelui social devii automat mult mai demn de respect si de compasiune, de intelegere.
Asa ca te trezesti intr-o dimineata metamorfozat in ochii celorlalti din tu in dumneavoastra si tratat cu formule de politete care mai de care mai mieroase.
Daca esti  femeie, un saru' mana ti se serveste de obicei, in afara de momentele in care esti curtata de catre barbati care folosesc buna crestere ca pe o arma in seductie, cand incepi sa iti arati varsta.
Pentru mine un saru'mana primit de la copiii sau adolescentii si tinerii din fata blocului, de pe strada pe care ii privesc cu simpatie si poate cu pofta de a ma juca cu ei, este un semn clar ca ma indrept spre destinatia "doamna aceea".
Singurul remediu pare a fi  firescul si conservarea embrionului bucuriei si al optimismului, iar de fiecare data cand sunt tratata cu un saru'mana imi amintesc de doamnele cochete, grabite, ingrijite, cu grijile copiilor pe fata si in gesturi pe care le salutam cu respect in copilarie si imi zambesc uitand pentru moment de alergie sau poate doar facandu-i in ciuda.
Un saru'mana primit inseamna viata traita, experienta si o colectie impresionanta de saru'mana daruit.

Din alta viata din viata asta

Nu stie, inca, de ce zambeste si se simte odihnita.

S-a trezit mai devreme decat de obicei si o liniste insuportabila apasa imprejurul.
Totusi, are senzatia aceea pe care  o  ai atunci cand taci langa un prieten bun:

Ii este lene, ii este bine si nu ii este dor de acasa.

Parca a mai trait ce traieste acum, dar se simte stanjenita.

Oare nu fura din viata altcuiva?

Ii este strain si, in acelasi timp, atat de familiar sentimentul care ii defineste dimineata.

Parca ar bea o cafea cu topping de ceata:

Totul este atat de limpede si de revigorant si totusi extrem de confuz, de neclar, de usor de pierdut.

Este una din acele dimineti in care simte ca a trait prea putin si ca traitul o copleseste.

Candva a mai zambit cuiva asa cum isi zambeste siesi acum si s-a simtit atat de pregatita sa daruiasca incat si-a impachetat sarutul, bataile inimii, tacerile, imbratisarile, te iubesc-urile cu cea mai rosie si mai matasoasa fundita din colectia personala de firescuri si naivitati.
Pe atunci ar fi fost pierduta fara dor.
Seara, dupa o zi lunga, ii era dor de orice o facea sa fie atat de sincera incat ii induiosa pana si pe mincinosii incurabili:
Ii era dor de o cafea bine facuta, de o tinuta care sa emane caldura interioara, de oameni simpatici si de oameni antipatici care o provocau si alungau aura de monotonie a unei zile, de umorul care se putea ascunde chiar si intr-un sandwich daca stia cum sa muste din el, de momentele de singuratate care o faceau sa pretuiasca orice impreuna care i se daruia, frumos impachetat sau intr-o aparenta, dar fermecatoare dezordine, de muzica de care nu se despartea nici macar in somn pentru ca intorsul ei de pe o parte pe alta din timpul somnului implica miscari a caror maiestrie te duce cu gandul la pasii de tango, de ea privita in ochi de catre ceilalti si de ceilalti priviti in ochi de catre ea.
Acum ii este mult mai rar dor, de aici si senzatia ca fura viata altcuiva.
De cele mai multe ori se epuizeaza incercand sa faca jocul conventiilor fara a se pierde pe sine, incat spre finalul zilei se lasa prada unei amorteli care poate fi amagita doar cu un film bun si o sticla de vin la fel de bun, o carte posmedernista, zambetul cuiva drag cuibarit in conversatii line, revigorante si care nu se tem de sfarsit sau o sesiune de rasete cu gura pana la urechi care sa ajunga si la urechile altora.
In astfel de momente o linistesc si o reechilibreaza definitiile, propriile definitii si jocul de-a improvizatia de care mintea ei nu se satura niciodata.
Reteta este destul de simpla: ia primele cuvinte care ii vin in minte si le rasuceste pe toate partile pana capata un sens care ei ii creaza un confort emotional suficient pentru o zi intreaga si le asociaza fete cunoscute care o relaxeaza.
In dimineata asta i-au venit in minte imediat ce s-a trezit sintagma tu ce-ti mai amintesti despre tine? si cuvantul dor si de aceea, dupa ce si-a dat raspunsurile, odihna a inceput sa ii curga prin sange.
Ce isi mai aminteste despre ea?
Isi aminteste ca este plina de viata si o optimista incurabila, in ciuda pesimismului aparent pe care uneori il afiseaza, poate doar pentru a-i pedepsi pe ceilalalti, ca nu ii este frica de stanjeneala in momentele ei de franchete extrema, ca nu stie sa se prefaca fara a-si face un dusman de moarte din stangacie, ca ii place la nebunie sa rada cu gura pana la urechi, ca intepaturile ironiei ii dau fiori de placere, ca prietenia aceea curata si care miroase a proaspat si a neconventional si a acasa este cea mai buna reteta pentru regasire atunci cand viata iti da motive sa te pierzi, ca nu ar rata un film bun, o carte buna sau o muzica buna indiferent cat de lipsita de chef ar fi, ca stie sa iubeasca chiar si atunci cand crede ca nu mai stie, ca are o colectie de zambete pentru orice ocazie.
Dorul?
Dorul este un copil rasfatat care te face sa plangi si sa razi in acelasi timp, sa te joci cu el, sa il iubesti si sa inghiti in sec de nesuferit ce iti este, un copil care adoarme greu si a doua zi se comporta de parca nici nu te-ar mai recunoaste.
Dorului ii plac personajele rabdatoare, cu o rezerva bogata de amintiri si jocul de-a v-ati ascunselea.
Odihna esti dor, esti eu, esti muzica, esti prietenie, este o cafea savurata pe indelete, esti joc, esti zambet, esti ironie, esti rochia preferata accesorizata cu o brosa vintage, esti sfarsit de somn si inceput de dimineata isi sopteste ea pregatita sa-si traiasca o noua zi, instrainata si atat de apropiata de propria viata, incat amorteala si dorul nu isi mai gasesc locul in maruntaiele existentei.

Libertatea-o povara sau un rasfat?

Libertatea cere scoli inalte in cunoasterea de sine, altfel se transforma in nebunie.

Daca nu ai invatat esentialul despre cum functionezi, despre cat de greu de acceptat iti sunt limitele, despre urmarile exceselor emotionale de orice fel este mai bine sa te lasi pe mainile altora.

Ingradirea de bun simt, normele, rutina te pot transforma intr-un animalut social atat de simpatic incat iti vine sa torci de placere.

Jonathan Franzen se numara printre scriitorii care te fac sa te gandesti la propria libertate, la cat si cum si daca ai cultivat-o.

Poti sa il lasi uitat intr-un colt de biblioteca din lipsa de timp, chef sau rabdare (pentru ca da, este si destul de stufos), dar intr-o zi tot va veti cunoaste.

Si discutiile dintre voi vor fi interminabile.

Dupa ce ii vei devora romanele te vei simti atat satisfacut, cat si trist, extrem de trist.

Incep sa muste din tine viermii tristetii aceleia duioase, nostalgice, meditative, motivante.

Libertate, ultimul sau roman, desi are un happy-end-ing, este de fapt o carte despre tristete, despre libertatea prost inteleasa, despre abuzul de libertate, despre singuratate, despre ratare, depre nevoia viscerala de dependente, despre dragostea cu potential autodistructiv, despre iertarea nostalgica.

Dupa ce o termini de citit te regasesti pe sine pentru cateva ore sau chiar zile nelinistit, agitat si extrem de greu de multumit.

Iti vine sa iti torni un pahar de vin si sa te reimprietenesti cu tine, sa apesi pe intrerupator desi nu ti-e somn si sa vezi cat rezisti pe intuneric cu gandurile tale, sa iti testezi, clasifici si diagnostichezi dependentele, sa iti numeri alegerile egoiste si cele facute din dragoste si duiosie pentru altcineva, sa iti pui termometrul sub bratul propriei furii, sa iti privesti in ochi mandria si greselile facute pe socoteala ei, sa te accepti ca fiind liber sau supus.

Nonconformism de vocabular

Firesteimpreunaindeletnicireanastebucurieimpartasitasimplitateluminoasasarbatoareasimturilorsidegustaredevatadezaharcastanepromoroacacurcubeutueunoi.

 

Amintiri din penarul chinezesc

Suntem copii, elevi, prieteni, subordonaţi, poate şefi, colegi, părinţi.

Încă din primele momente de viaţă învăţăm, aşadar să facem parte dintr-un grup.

Familia este grupul care ne pregăteşte pentru celelalte grupuri în care va trebui să ne integrăm pe parcursul vieţii.

Suntem dădăciţi la început, protejaţi, pentru a afla, pe masură ce creştem şi ce sunt regulile, restricţiile, responsabilităţile.

Urmează apoi grupurile sociale, educaţionale şi profesionale.

În fiecare din aceste grupuri îndeplinim un rol, avem un statut, anumite funcţii şi responsabilităţi, dăm şi primim în mică sau în mai mare măsură, după cum simţim sau după cum ne constrâng normele să o facem.

Participarea la activităţile unui grup sau altul se bazează pe afectivitate, pe înclinaţii şi abilităţi practice, sau şi pe afectivitate şi pe abilităţi practice, în funcţie de natura grupului.

Ca orice persoană care a urmat ciclul educaţional firesc, şcoală generală, liceu, facultate şi a acumulat experienţă în relaţionarea în grupuri mici şi medii, cu cei şapte ani de acasă bine manageriaţi de mama, liderul grupului numit familie şi cu tot bagajul de cunoştinte din facultate, treci de la teorie la practică şi esti pusă în faţa realităţii unui grup profesional, a unei echipe.

Inveti ce presupune munca în echipă atunci când ţi se atribuie responsabilităţi concrete şi eşti plătit pentru asta.

Intri în prima echipă ca orice tânăr entuziast care termină o facultate.

Vii cu experienţa lucrului în echipă pentru diverse proiecte sau activităţi practice, cu înclinaţiile şi deprinderile sociale preluate din grupurile de prieteni şi din grupul de colegi de la facultate, cu multă energie, dorinţă de a profesa, de a progresa, de a cunoaşte oameni noi, de a da şi de a primi.

De asemenea ai experienţa relaţionării, identificării diverselor caractere din grupurile de prieteni prin care ai trecut, împreună cu care te-ai maturizat afectiv şi social. Nu ştii, însă, cu adevărat  ce înseamnă un grup profesional, o echipă, cât de mult te poate schimba, până nu faci parte propriu-zis din ea.

Practic eşti, în mare măsură ceea ce profesezi.

Ce ştiai inainte despre o echipă?

Ştiai că este formată dintr-un număr mai mare sau mai mic de oameni care au un scop comun şi care se străduiesc împreună să îndeplinească acel scop, respectând, însă anumite reguli.

Bănuiai că pot aparea si nemulţumiri, frustrări, pentru că existenţa unui şef, pe lângă faptul că asigură respectarea unor reguli după care trebuie să funţioneze echipa, are şi astfel de efecte.

Dar lucrând efectiv sub tutela unuia înţelegi că e mult mai mult de atât.

Astfel, pe cât poţi fi de motivat, pe atât de multe şi mari îţi pot deveni frustrarile.

Ceea ce ţi-ai propus tu să faci şi ceea ce poţi să faci trece prin mai multe filtre până la forma finală.

De asemenea, unul dintre cele mai importante lucruri pe care le înveţi muncind în echipă este că tu eşti o rotiţă dintr-un mecanism, că nu totul depinde de tine, că ce înseamnă lucru bine făcut pentru tine, poate fi lucru făcut pe jumătate pentru ceilalti.

Echipa se caracterizeză şi prin spiritul de cooperare care trebuie să existe între membrii săi, prin fuziunea lor emoţională, printr-o atitudine pozitivă şi dorinţa de a înlătura tensiunile şi blocajele socioafective.

Simti asta in fiecare zi si cand ajungi seara acasa si ramai singur cu gandurile tale, cu cartile, filmele si muzicile tale, cu linistile tale, cu visele tale, cu iubirile tale, intelegi adevaratul sens al lui a te odihni.

Verbofilie

Imi pasa.
Imi pasa pentru ca nu stiu cum e sa nu iti pese,
Imi pasa ca nu iti mai pasa,
Imi pasa ca nu imi mai pasa.
Ascult.
Iti ascult tacerea,
Iti ascult vocea care iti sparge tacerea,
Ma ascult ascultandu-te,
Ascult personaje din carti,
Ascult muzici,
Ascult marea  regasita pe un afis stradal,
Ascult ce se intampla in jur, in lumea mea intersectata cu lumea altora, cunoscuti sau necunoscuti,
Imi ascult gandurile.
Spun.
Spun ce gandesc,
Spun ce simt,
Spun cu sfiala,
Spun raspicat,
Spun vrute si nevrute,
Spun ce ai vrea sa asculti,
Spun cu compasiune,
Spun gandindu-ma la mine si un pic la celalalt,
Spun gandindu-ma mai mult la celalalt.
Spun cu imaginatie si umor,
Spun cliseistic.
Zambesc.
Zambesc a pofta de cafea,
Zambesc a lucru bine facut,
Zambesc a tristete,
Zambesc a nimic,
Zambesc tamp,
Zambesc a recunostinta,
Zambesc a simplitate si firesc,
Zambesc a surpriza,
Zambesc a nervi, uneori a isterie innabusita,
Zambesc a mine si zambesc a tine,
Zambesc a inceput de zi si a sfarsit de zi,
Zambesc a somn,
Zambesc a vise.
Fac.
Fac ceea ce trebuie sa fac,
Fac ceea ce nu ar trebui sa fac,
Fac ceea ce vreau sa fac,
Fac ceea ce nu vreau sa fac,
Fac ce imi imaginez ca ar fi iesit din comun sa fac,
Fac ceea ce e cuminte sa fac,
Fac ceea ce ai dori sa fac daca stii cum sa iti doresti asta.
Stau.
Stau pe marginea patului,
Stau in oglinda,
Stau pe un scaun coplesita de ganduri,
Stau lenes,
Stau in somn.
Imi pasa, ascult, spun, zambesc, fac, stau si asa trec o zi si o noapte.

Fericiri premature

Stiau.

Ar recunoaste asta si cu ochii inchisi.

Stiau inainte de a se cunoaste ca, dupa un timp, rasul ei va redeveni ceea ce a fost intotdeauna, un ras acid si usor isteric,

Ca gestul lui de a-si aprinde tigara, de o nervozitate niciodata disimulata sau discreta, va capata o forma netratabila de insuportabilitate si isi va pierde aerul sexy inchipuit,

Ca tacerile vor deveni din ce in ce mai sufocante si in cele din urma, dupa ce vor incerca sa le trateze cu pilule de vorbarie seaca in supradoze, le va anihila noi-ul,

Ca ea il va certa la inceput cu duiosie si treptat, cu din ce in ce mai multa neimplinire in voce,

Ca el ii va mangaia parul cu tandrete pana cand, intr-o zi, firele care ii cad pe perna il vor face sa isi doreasca sa doarma singur,

Ca vor adormi imbratisati ca si cum aerul respirat impreuna ar avea nevoie de protectie, pana cand intr-o dimineata se vor trezi dependenti de gurile de aer proaspat,

Ca ea ii va calca camasile si ii va aseza gulerele pana intr-o zi cand va recunoaste in fata propriei sinceritati ca de fapt nu si-a dorit niciodata sa faca asta,

Ca el va zambi de fiecare data cand ea va abandona cartile pe noptiera injunghiate pe mijloc de lemnul aspru pana isi va descoperi gestul nervos de a le inchide imediat ce ea pare sa fi adormit,

Ca se vor plimba in parc glumind pe seama mersului ei lent si a pasilor lui de urias si jucandu-se de-a prinselea pana cand ea va ramane incet-incet in urma lipsita de orice chef de a-l ajunge,

Ca se vor uita la filme impreuna fara ca ea sa dea semne ca o deranjeaza faptul ca el comenteaza scene ca si cum ar fi singurul care le intelege si fara ca el sa ii potoleasca rasul prostesc si plansul siropos pana intr-o dupa-amiaza ploioasa in care se va produce o ruptura ireversibila intre gusturile lor niciodata comune si vor degusta cinefilia in singuratate,

Ca vor incepe impreuna si se vor insingura pe parcurs.

Stiau multe despre esecul in doi.

Stiau si totusi au fost complici la falsificarea unui impreuna care iti smulgea involuntar zambete.

Au trait fericiri inainte ca acestea sa se nasca intre ei,

Au imitat atat de bine compatibilitatea incat nimic nu parea sa ii desparta,

Au construit vise deja naruite,

S-au tinut cu drag de maini deja instrainate,

Au iubit iluzii,

Dar, de la inceput, si-au asumat riscul de a fi demascati de propriile eu-ri si conectati pe viata la aparate care sa le amelioreze astm-ul nefericirii.

Cicatrici

-Sunt domnisoara de onoare in propriile povesti de dragoste, stii, ii marturisea ea strainului pe care nu a avut taria sa il priveasca in ochi pentru ca nu i-ar fi placut cum s-ar fi vazut.
-E atat de usor sa fii nefericit. Oricine poate fi nefericit. Fericirea, insa, o gasesc foarte putini. Daca nu vrei sa fii o oarecare, o pereche de ochi de culoarea melancoliei incurabile, nu mai sta langa un necunoscut care iti spune lucruri pe care tu deja le stii, ridica-ti privirea inca senina spre inainte si priveste-ti in ochi sansele de a fi fericita pe care le poti intalni. Nu imprastia, insa, in jurul tau nefericire. Ai rabdare cu tine, mergi cu pasi inceti, dar hotarati. Cu timpul despartirile nu mai sunt chiar atat de grele. Inveti sa renunti, sa pierzi, sa pleci, sa lasi sa treaca, sa suferi. Varsta insasi devine sistemul imunitar de care sufletul tau are nevoie pentru a se cicatriza.

Ce i-a spus acel strain intr-o dupa-amiaza in care totul parea sa inceapa si sa se sfarseasca cu tristetea sa nu poate sa uite nici macar in somn.
Are cosmaruri din ce in ce mai dese in care se repeta la nesfarsit acelasi discurs pe care ea il aude dar nu poate sau nu are intelepciunea inca pentru a-l intelege.
Si face iar si iar greseli pe care nu ar trebui nici macar sa le lase sa se apropie de nervurile sale.
Stie exact ce o sa se intample si cum o sa se intample.
Dar pana cosmarurile nu inceteaza, pana ce nu asimileaza ceea ce strainul i-a spus nu poate evita repetabilul.
E noapte.
E atat de intuneric si e atat de liniste, incat isi aude propriile neputinte zbatandu-se sub cearceafuri de o culoare incerta.
Ochii curteaza somnul si in cele din urma se inchid.
Sub pleoape, insa, visul traieste nelinisti care il indeparteaza de el insusi si de cele 8 ore de subconstient.
Cosmarul lipseste, dar linistea aceea tulbure, rece si gri care ii ia locul nu ii este cu nimic superioara.
Ea tresare.
Simte cicatrici care isi retraiesc ranile si se inchid.
Da, intelege ca tristetea are nevoie de prietenie dar nu o poate lasa sa se apropie prea mult.
E atat de posesiva incat nu accepta decat respiratie sufocata, ochi in cautare de dioptrii, treceri pe langa, dezamagiri ingamfate.
Hotaraste, in cele din urma, sa doarma fara vise, sa tresara fara a se imprieteni cu tristetea si sa se trezeasca privind in jur cu mirare.
Diminetile ii sunt acum parca mult mai usor de digerat.
Au un usor miros de unguent cicatrizant si nu seamana intre ele.
A reusit sa ii reconstituie si fata strainului si sa il priveasca.
Este mama, este bunicul, este ea, este un sfarsit cu chef de vorba si un inceput moralist.
-Asteptarile sunt cele care duc aproape intotdeauna la ratare.
Daca ai merge spre inainte ca si cum nimic nu e de pierdut, nimic nu e de castigat si totul este posibil, piedicile, capcanele pe care orice asteptare si orice frica le intinde s-ar inchide fara prada.
Asta ii spune acum strainul.
O simte pregatita pentru orice.

Tatuajul

Nu imi mai amintesc aproape nimic despre tine.
Probabil ca uitarea si-a facut de cap cu amintirea ta.
Erai cea mai fierbinte, cea mai adanc incrustata senzatie de drag din cate am experimentat si totusi nu reusesc sa te recompun nici cu ochii inchisi, nici cu ochii deschisi, rascolind fotografiile.
Esti acolo, o fata aproape inexpresiva, un taciturn extrem de pasional, un cadru de hartie de laborator foto, in ipostaze mai mult sau mai putin reusite, un gol printre multele goluri lasate de iubirea capricioasa, singura de care am reusit vreodata sa ma molipsesc.
Esti si totusi te caut in traitul meu, in valijoara pe care am facut-o in graba si in care nu au incaput prea multe momente in care am lasat pe cineva sa se apropie.
Dar ceva tot imi amintesc.
Imi amintesc ca nu m-am simtit niciodata mai iubita, mai incurcata si mai confuza decat atunci.
Asa ca m-am hotarat:
Imi voi tatua emotia ta atunci cand ma priveai pe interiorul mainii pe care memoria o intinde pentru a face curat prin rafturile sale.
Va fi un tatuaj discret, dar permanent.
Macar atat mai pot face pentru tine.

Povestea aripilor autiste

I se spusese ca atunci cand esti fericit, cand stii in ce sa crezi , simti ca prinzi aripi.
Nu a inteles foarte bine de la inceput, nu ii permiteau varsta, experienta, inaltimea, structura interioara.
Inca depindea de scutece, de starile emotionale ale mamei, de jumatati de cuvant, de ascunzisurile pe care le cauta cu fervoare pentru a-si pune in aplicare, in liniste, strategiile de joc pe care imaginatia sa peste medie, asa cum avea sa constate, i le inghesuia in sinele atat de bine ferecat.
Pe masura ce timpul trecea observa, insa, ceea ce pentru cei din jurul sau devenise, deja, motiv de ingrijorare, tacerile in care se infipsese.
Privea in jur, nu cu tristete, ci cu intelepciune si cu o oarecare resemnare, se misca in spatii care nu ii spuneau nimic pentru ca in interiorul sau se desfasura o cu totul alta poveste.
Incepuse sa simta cum ii cresc acele aripi care i se tot promisesera in schimbul unei cumintenii, a unei corectitudini, a unei simplitati exemplare si a unei libertati cu masura, pentru ca isi spunea povesti care o faceau fericita si dependenta de un cadru propice.

Oamenii, pe de alta parte, pe masura ce ii cunostea, o dezamageau din ce in ce mai mult.
Aveau imbibate in ei, unii pana in esenta, egoism, superficialitate, duplicitate.
Iar ea nu isi dorea ca aripile, care incepeau sa i se desfaca ca mugurii unei primaveri timpurii, sa se retraga incet, incet lasandu-se prinse in capcana frustrarilor.
Si-a dat seama ca nu ea, in ciuda parerii celorlalti, ci acele aripi pe care atat de mult si le dorise, sufera de autism.
Aripile nu puteau si nici nu isi doreau sa comunice cu exteriorul, se plamadisera din ea insasi, din fericirea pe care singura si-o oferea, de aceea si izolarea.
Asa ca zilele i se macinau intre nefericirea starnita de relatiile cu ceilalti si linistea interioara cu iz de aripi desfacute.
A trait asa ani de zile.
Ii cunostea pe unii, se despartea de altii, dar nimic nu o lega de nimeni, ci doar de zborul interior al propriilor impliniri.
Intr-o zi, totusi, ceva s-a schimbat.
Cineva a intervenit intre ea si ea.
Nici macar nu era un tip deosebit.
Ii placea sa se ascunda dupa gesturi, dupa taceri, dupa treceri pe langa, dar ea l-a indragit din prima fara a simti, insa, fericire, ci o nefericire profunda.
Isi pierduse echilibrul, aripile se inchisesera cu un falfait trist, iar pe el, desi il avea aproape, il cauta incontinuu ca si cum prezenta lui ar fi anuntat o absenta insuportabila.
Se priveau de la distanta cu o intensitate care ar fi egalat orice apropiere, se respingeau cand apropierea fizica devenea iminenta si se asteptau cu o fervoare patologica.
Nefericirea castiga teren, aripile refuzau orice deschidere, convenienta, standardul, trebuie-ul faceau presiuni insuportabile.
Incapabila sa distinga intre acum si durabil ea l-a atins, si-a transferat toate asteptarile asupra  presiunii care ii sabota lui interiorul si a cedat.
Din acel moment nefericirea ii vaneaza atat in particular, cat si in acel impreuna usor fortat pe care l-au construit pe renuntari.
Din moment in moment unul dintre ei va ceda.

De-a traitelea

Iti este cunoscuta acea stare care te patrunde pana in maduva oaselor ca diminetile umede de toamna si nu iti da pace pana nu iti amintesti si pana nu incepi o curatenie si o organizare pe perioade a emotiilor, actiunilor si oamenilor care te-au ajutat sau au incercat sa te impiedice sa ajungi unde esti astazi?
Stii despre ce vorbesc, nu?
Pentru mine tot acest proces are ceva din dezordinea, agitatia, incoerenta, rasul prostesc si plansul isteric al nebuniei.
Albume foto imprastiate peste tot in camera, cutii cu bijuterii deschise si vandalizate aproape, ganduri care incearca sa stabileasca legaturi telepatice cu ei si ele, carti nedeschise dar care imi pastreaza pentru cand o sa am chef sentimente de deja-vu, amintiri stridente sau estompate dar inca acolo, cu toate ma joc de-a ati-traitelea.
Imbatranesc, stiu.
Imbatranesc dar constat ca nu e chiar asa o pacoste de senzatie sa privesti asta daca stii sa ramai prieten cu tine.
Crezi ca mie nu imi vine sa imi rad de freza aia facuta parca cu un ciob de sticla pe care m-am incapatanat sa o port atatia ani, sau sa fluier si sa sar intr-un picior prin perioadele in care ma cam plictiseam si nu aveam prea multi prieteni pentru ca nu imi place sa fac compromisuri in aceasta privinta, sau sa numar firele cazute de cand parul pare sa mi se fi deschis cu cel putin 20 de nuante(ca de cele albe nu am, inca), sau sa ma cert pentru cat de simpatica am fost cu unii si cat de antipatica cu altii fara sa stau sa-i arbitrez intai, sau sa port trei rochii o data, in trei stiluri diferite, peste pantaloni pentru zilele si anii in care rochia nu era o optiune vestimentara, sau sa imi umplu casa de pantofi cu toc de toate culorile si sa ii probez pana adorm cu perechea rosie in picioare si cu zambetul pe buze, sau sa merg intr-o calatorie in jurul lumii cu cei mai dragi prieteni ca sa am timp sa povestesc cu ei tot ce eu am uitat si sa nasc amintiri noi? Ba imi vine. Dar nu o fac pentru ca imi sunt prietena si pentru ca fiecare cafea de dimineata imi da desteptarea in prezent si simt gustul luciditatii.
Asa ca imi organizez sertarele memoriei folosind culori, gusturi, senzatii, parfumuri pentru a asocia oameni cu perioade, stari, intamplari, astfel incat sa ma pot bucura de fiecare amintire atunci cand ii este momentul si aproape regret ca nu fumez pentru ca imi place starea aceea de usoara nervozitate amestecata cu placere care insoteste ritualul aprinderii tigarii.
Copilaria are gust de pastrama de porc afumata si de lapte cu caimac, miros de cartofi copti pe plita si de foc mocnind si fumegand si albastrul ochilor bunicului, mama persistenta esentelor tari, vacantele de vara din fata blocului ritmul saritului atei, adolescenta agresivitatea si poezia rock-ului, prima iubire senzatia acuta de respiratie taiata pana la sufocare si de esec, maturizarea ghimpele compromisului adanc infipt in idealism, iar prietenia fluiditatea si ritmul sangelui sanatos prin vene.
Si cand mi se intampla sa ma aflu intr-un loc din prezent si o aroma, o culoare sau o senzatie sa ma ademeneasca spre amintibil nu pot rezista tentatiei.
Si atunci simt cum ma dedublez: zambesc, vorbesc, tac, actionez in atunci-ul palpabil in timp ce ma rasfat cu un moment din trecut.
Sunt, dupa caz, o nepoata zglobie si alintata, un copil ba tacut, cu un aer usor filosofic si nepotrivit cu varsta, ba extrem de sociabil, iubita aiurita sau, dimpotriva, foarte bine infipta in dorintele si prezentul sau, prietena pe care poti sa o suni la orice ora din zi sau din noapte, Jakobe sau Jako, matusa excentrica.
Imbatranesc, stiu, dar inca imi pot povesti despre mine lucruri neintamplate.

Despre te iubesc-urile nespuse

Intr-o dupa-amiaza de inceput de martie am constientizat, mai profund decat o facusem vreodata in cei 32 de ani ai mei cat de mult pot sa doara te iubesc-urile nespuse, acele te iubesc-uri pe care le stii acolo, care sunt prea comode, prea timide, prea orgolioase, prea nesigure sau prea sigure pe ele pentru a iesi la suprafata sau care pur si simplu nu isi gasesc niciodata un moment al lor.
Disparusera mainile aspre si crapate de atata munca pe care le divinizam in copilarie, corpul acela usor cocosat de barbat incercat si bunic jovial si generos, zambetul cald si cu o usoara stralucire de dantura falsa.
Disparusera fara a-mi primi te iubesc-ul care a fost intotdeauna acolo, nespus, in aerul pe care il respiram impreuna, in distantele, intotdeauna fizice, impuse de rostogolirea de bulgare de zapada a existentei fiecaruia dintre noi.
Acum te iubesc-ul meu are gust de pierdere, de gol, de recunostinta-tristete, de amintire.
Ma port cu el delicat, il asez intr-un loc special, il sterg de praf, ii fac toate poftele, ii sunt cea mai buna prietena.
Te iubesc-ul acesta nespus, dar atat de adanc inradacinat in mine e parte din ceea ce sunt.

Fum de femeie

Delicat, discontinuu, confuz, agresiv, senzual, vulgar, manierat, controlat, nervos, fumul pe care il lasa in urma sa o femeie care trage dintr-o tigara starneste reactii dintre cele mai diverse pe fetele de interior sau de exterior ale celor pe care ii invaluie.
Un fum de femeie poate demasca o sexualitate exagerbata, nerv zvacnind, plictiseala cu sau fara staif, tabiet cu radacini mult prea profunde pentru a fi neglijat, un act empatic sau pur si simplu nevoia de apartenenta la un grup.
Ritualic sau in graba, aprinsul unei tigari de catre mainile fragede sau ridate ale unei femei ascunde doua mari tipologii de fumatoare: femeile care fumeaza ca ele insele, respectandu-si intocmai personalitatea si nevoile si femeile care trag din tigara extrem de masculin, care cauta defeminizarea cu orice pret.
Cele care populeaza prima tipologie sunt de multe ori simpatice, au sex-appeal, o fragilitate si o doza de isterie nobila, aceasta dependenta de care nu se dezic le intregeste farmecul, iar fumul venit dinspre ele si inhalat de porii tai de nefumator, tolerat, ca un copil neascultator, dar adorabil.
Cum ai putea sa te superi pe o femeie care isi aprinde o tigara dupa ce a facut dragoste, dupa ce ti-a dezvaluit trairile sale interioare atat de zbuciumate cu lacrimi in ochi, dupa ce ti-a dat sfaturi de cea mai buna prietena, dupa ce a interpretat, scris, fotografiat sau pictat ceva iesit din comun?
Le intalnesti pe strada, in grupuri de prieteni, in sali de spectacole, in baruri, in propria camera, de hotel, inchiriata sau proprietate personala, in calatorii si le zambesti, le saluti politicos, le judeci, poate, dar apoi te mustri ca ai facut-o, le primesti in viata ta pentru cateva secunde, ore, zile, ani.
Cele care se incadreaza in a doua tipologie, insa, te atrag in capcana agresivitatii lor din care incerci sa scapi imediat ce iti dai seama de asta.
Nervozitatea, dorinta de a domina, frustrarile, dezamagirile cotidiene, conflictele se regasesc in fiecare gest al lor: nu vor, nu au chef, nu inteleg, nu simt, nu, nu, nu.
Farmecul nu le este intregit, ci, de multe ori, ciobit, de mirosul de tigara care se imprima adanc in par, in piele, pe buze, in privire, fumul indepartat cu un gest hotarat de respingere de catre ceilalti si nu inhalat prin toti porii, iar viciul aspru judecat de catre cei fideli ideii de feminitate.
Dar, pana la urma, aprinsa si fumata, cu delicatete sau cu brutalitate, o tigara care se consuma lasa in urma sa fum, mult fum.

Indiferenta, fata cu cercei de smoala!

Cand te stii intunecat cauta indiferenta.
Nu acea indiferenta devastatoare care nu iti permite sa te mai regasesti, ci indiferenta cu efecte curative.
Curteaz-o, ai rabdare cu ea si cand intr-un final te accepta cedeaza-i, dar fara a-i da false sperante legate de un pentru totdeauna.
Indiferenta e ca o fata batrana: viseaza intotdeauna la imposibil, ii plac povestile de dragoste devastatoare, si-a epuizat toate posibilitatile si nu vrea decat sa se regaseasca in dezamagirile altcuiva, sa le domine pentru a se putea exterioriza.
Indiferenta e o lectie despre alegerile gresite, despre amanare, e o pedeapsa care te pregateste pentru un maine incert si o cura de dezintoxicare afectiva necesara pentru inceputurile care te vor tenta in acel maine incert.
Invat-o, accept-o si abia cand esti pregatit simte din nou.

Din culisele varstei

Patul are impregnat un miros profund de somn fara vise,
Ceasul ticaie doar in subconstientul sau de ceas pentru ca are bateriile scoase,
Iar eu dorm pe o parte, rasucit si agitat ca un melc dupa ploaie.
Cand ma voi trezi deja voi avea cu un an mai mult:
Cafeaua va mirosi a 32, mersul va semana a 32, parul va avea o nuanta de blond 32.
Dar sunt un soldat curajos al armatei imbatranirii asa ca ma voi arunca in front cu dorinta de a castiga o noua lupta.
Tovarasii mei de arme, prieteni, cunostinte sau oameni care au dorit la un moment dat sa ma aiba, imi studiaza reactiile si ma incurajeaza.
Pana nu le vine randul prefera sa nu se gandeasca la aceasta lupta.
Ce pot sa le spun?
Corpul imi spioneaza orice reactie,
Ochii isi cauta culoarea,
Sufletul studiaza filosofii la moda,
Mintea a ramas cu restante la matematica si consulta psihologi cu prestanta,
Picioarele aleg drumuri necunoscute doar pentru a-mi face incercarile mai motivante.
Nu e nici un secret: imbatranirea vine ca o infrangere atunci cand nu mai stii sa asculti, sa mai dai o sansa, sa treci peste orgolii nejustificate, sa incerci, sa zambesti, sa te ierti si sa ierti , sa iti exploatezi firescul.

Iubeste, daca indraznesti!

Pentru mine a te indragosti se aseamana cu a gusta cu pofta, in acelasi timp, din prima zapada, dintr-o vata de zahar de un roz insuportabil si din mancarea preferata abia scoasa din cuptor cu o nerabdare aproape patologica.
Incontrolabilul preia controlul, stomacul ia foc, simturile sunt in alerta, nelinistea inceputului iti misuna prin vene, pofta de joaca iti pune la incercare inocenta si nebunia, dulcele iti incleie viziunea asupra a orice.
Dar ce te faci cu incalzirea globala, cu dependenta de E-uri a rozului si in general cu artificialitatea tentatiilor oferite simturilor?
Cum mai faci diferenta intre ecorelatii si relatii toxice cand insasi premizele de la care pornesc au injectata, uneori pana in profunzime minciuna?
Cosmetizarea este o tentinta a vremurilor in care traim.
Totul este fardat, siliconat, inbunatatit prin metode de laborator.
Oamenii nu se mai accepta asa cum sunt, lasa sa intervina intre ei o rata la banca, o garderoba de firma, o rotunjime a formelor si orice altceva in afara propriilor sentimente.
Totul este o lupta pentru o pseudoimagine.
Nu rareori, un te iubesc nu mai umezeste buzele decat daca sunt intrunite toate conditiile pentru a arata si a te comporta conform standardelor unei societati consumeriste, iar acceptarea celuilalt nu mai este un proces firesc, ci o conditie care decurge din indeplinirea altor conditii.
Frica, rezerva, superficialitatea, starea "robot" sau"mesagerie vocala" intervin intre el si el, intre ea si ea, intre ea si el si impun o cura de neimplicare si de restrictii emotionale care arde visele ca si cum ar fi "rotunjimi" nedorite.
Si uite asa ajungi sa privesti in ochi tot mai tristi si mai inexpresivi dar incurajati de un zambet de convenienta, sa te plimbi printre ei si ele care se tin de maini reci si uscate, sa intretii conversatii care nu duc nicaieri si sa iti risti viata iubind.

Efectul airplain

Mi s-au infundat urechile.
Oare zbor sau m-am scufundat pentru a compara nuanta coral reef de pe unghii cu cea a unui coral autentic?
Indiferent de raspuns eu asa ma simt la inceput de 2011.
Bule de distractie, optimism, cochetarie, dezmat purtat pe la cele mai bune scoli de bune maniere, constientizare a propriului potential, o usoara aciditate verbala, caldura unor prietenii vechi mi-au piscat limba intre 2010 si 2011.
E in fibra de pe eticheta care ma defineste specificat un amestec de destinatii spre care sigur ma indrept, de nebunie jucausa dependenta de un umor usor englezesc, de zambete rogvaiv si de prietenii selectate mai atent decat boabele de cafea columbiana.
Cred totusi ca zbor, pentru ca imi plac aterizarile si destinatiile, am fixata centura de siguranta, am dat aiurea 3 sau chiar 5 euro pe experiente cu multe E-uri, am tolerat personalitati dintre cele mai diverse, chiar pitiponcioase, pentru ca iubesc oamenii si diversitatea lor si am si atipit cat sa imi induc o stare de usoara confuzie.
Ce fac totusi cu incertitudinea coral reef-ului de pe unghii?
Ii promit femeia, acea eu suficient de nonconformista pentru a suporta culorile tari atunci cand intinde mana pentru a face cunostinta cu necunoscutul si suficient de curajoasa pentru a-si tine respiratia pe parcursul unei scufundari in ape adanci, dar bleu-ciel.