duminică, 17 aprilie 2011

Povestea aripilor autiste

I se spusese ca atunci cand esti fericit, cand stii in ce sa crezi , simti ca prinzi aripi.
Nu a inteles foarte bine de la inceput, nu ii permiteau varsta, experienta, inaltimea, structura interioara.
Inca depindea de scutece, de starile emotionale ale mamei, de jumatati de cuvant, de ascunzisurile pe care le cauta cu fervoare pentru a-si pune in aplicare, in liniste, strategiile de joc pe care imaginatia sa peste medie, asa cum avea sa constate, i le inghesuia in sinele atat de bine ferecat.
Pe masura ce timpul trecea observa, insa, ceea ce pentru cei din jurul sau devenise, deja, motiv de ingrijorare, tacerile in care se infipsese.
Privea in jur, nu cu tristete, ci cu intelepciune si cu o oarecare resemnare, se misca in spatii care nu ii spuneau nimic pentru ca in interiorul sau se desfasura o cu totul alta poveste.
Incepuse sa simta cum ii cresc acele aripi care i se tot promisesera in schimbul unei cumintenii, a unei corectitudini, a unei simplitati exemplare si a unei libertati cu masura, pentru ca isi spunea povesti care o faceau fericita si dependenta de un cadru propice.
Oamenii, pe de alta parte, pe masura ce ii cunostea, o dezamageau din ce in ce mai mult.
Aveau imbibate in ei, unii pana in esenta, egoism, superficialitate, duplicitate.
Iar ea nu isi dorea ca aripile, care incepeau sa i se desfaca ca mugurii unei primaveri timpurii, sa se retraga incet, incet lasandu-se prinse in capcana frustrarilor.
Si-a dat seama ca nu ea, in ciuda parerii celorlalti, ci acele aripi pe care atat de mult si le dorise, sufera de autism.
Aripile nu puteau si nici nu isi doreau sa comunice cu exteriorul, se plamadisera din ea insasi, din fericirea pe care singura si-o oferea, de aceea si izolarea.
Asa ca zilele i se macinau intre nefericirea starnita de relatiile cu ceilalti si linistea interioara cu iz de aripi desfacute.
A trait asa ani de zile.
Ii cunostea pe unii, se despartea de altii, dar nimic nu o lega de nimeni, ci doar de zborul interior al propriilor impliniri.
Intr-o zi, totusi, ceva s-a schimbat.
Cineva a intervenit intre ea si ea.
Nici macar nu era un tip deosebit.
Ii placea sa se ascunda dupa gesturi, dupa taceri, dupa treceri pe langa, dar ea l-a indragit din prima fara a simti, insa, fericire, ci o nefericire profunda.
Isi pierduse echilibrul, aripile se inchisesera cu un falfait trist, iar pe el, desi il avea aproape, il cauta incontinuu ca si cum prezenta lui ar fi anuntat o absenta insuportabila.
Se priveau de la distanta cu o intensitate care ar fi egalat orice apropiere, se respingeau cand apropierea fizica devenea iminenta si se asteptau cu o fervoare patologica.
Nefericirea castiga teren, aripile refuzau orice deschidere, convenienta, standardul, trebuie-ul faceau presiuni insuportabile.
Incapabila sa distinga intre acum si durabil ea l-a atins, si-a transferat toate asteptarile asupra  presiunii care ii sabota lui interiorul si a cedat.
Din acel moment nefericirea ii vaneaza atat in particular, cat si in acel impreuna usor fortat pe care l-au construit pe renuntari.
Din moment in moment unul dintre ei va ceda.

miercuri, 6 aprilie 2011

De-a traitelea

Iti este cunoscuta acea stare care te patrunde pana in maduva oaselor ca diminetile umede de toamna si nu iti da pace pana nu iti amintesti si pana nu incepi o curatenie si o organizare pe perioade a emotiilor, actiunilor si oamenilor care te-au ajutat sau au incercat sa te impiedice sa ajungi unde esti astazi?
Stii despre ce vorbesc, nu?
Pentru mine tot acest proces are ceva din dezordinea, agitatia, incoerenta, rasul prostesc si plansul isteric al nebuniei.
Albume foto imprastiate peste tot in camera, cutii cu bijuterii deschise si vandalizate aproape, ganduri care incearca sa stabileasca legaturi telepatice cu ei si ele, carti nedeschise dar care imi pastreaza pentru cand o sa am chef sentimente de deja-vu, amintiri stridente sau estompate dar inca acolo, cu toate ma joc de-a ati-traitelea.
Imbatranesc, stiu.
Imbatranesc dar constat ca nu e chiar asa o pacoste de senzatie sa privesti asta daca stii sa ramai prieten cu tine.
Crezi ca mie nu imi vine sa imi rad de freza aia facuta parca cu un ciob de sticla pe care m-am incapatanat sa o port atatia ani, sau sa fluier si sa sar intr-un picior prin perioadele in care ma cam plictiseam si nu aveam prea multi prieteni pentru ca nu imi place sa fac compromisuri in aceasta privinta, sau sa numar firele cazute de cand parul pare sa mi se fi deschis cu cel putin 20 de nuante(ca de cele albe nu am, inca), sau sa ma cert pentru cat de simpatica am fost cu unii si cat de antipatica cu altii fara sa stau sa-i arbitrez intai, sau sa port trei rochii o data, in trei stiluri diferite, peste pantaloni pentru zilele si anii in care rochia nu era o optiune vestimentara, sau sa imi umplu casa de pantofi cu toc de toate culorile si sa ii probez pana adorm cu perechea rosie in picioare si cu zambetul pe buze, sau sa merg intr-o calatorie in jurul lumii cu cei mai dragi prieteni ca sa am timp sa povestesc cu ei tot ce eu am uitat si sa nasc amintiri noi? Ba imi vine. Dar nu o fac pentru ca imi sunt prietena si pentru ca fiecare cafea de dimineata imi da desteptarea in prezent si simt gustul luciditatii.
Asa ca imi organizez sertarele memoriei folosind culori, gusturi, senzatii, parfumuri pentru a asocia oameni cu perioade, stari, intamplari, astfel incat sa ma pot bucura de fiecare amintire atunci cand ii este momentul si aproape regret ca nu fumez pentru ca imi place starea aceea de usoara nervozitate amestecata cu placere care insoteste ritualul aprinderii tigarii.
Copilaria are gust de pastrama de porc afumata si de lapte cu caimac, miros de cartofi copti pe plita si de foc mocnind si fumegand si albastrul ochilor bunicului, mama persistenta esentelor tari, vacantele de vara din fata blocului ritmul saritului atei, adolescenta agresivitatea si poezia rock-ului, prima iubire senzatia acuta de respiratie taiata pana la sufocare si de esec, maturizarea ghimpele compromisului adanc infipt in idealism, iar prietenia fluiditatea si ritmul sangelui sanatos prin vene.
Si cand mi se intampla sa ma aflu intr-un loc din prezent si o aroma, o culoare sau o senzatie sa ma ademeneasca spre amintibil nu pot rezista tentatiei.
Si atunci simt cum ma dedublez: zambesc, vorbesc, tac, actionez in atunci-ul palpabil in timp ce ma rasfat cu un moment din trecut.
Sunt, dupa caz, o nepoata zglobie si alintata, un copil ba tacut, cu un aer usor filosofic si nepotrivit cu varsta, ba extrem de sociabil, iubita aiurita sau, dimpotriva, foarte bine infipta in dorintele si prezentul sau, prietena pe care poti sa o suni la orice ora din zi sau din noapte, Jakobe sau Jako, matusa excentrica.
Imbatranesc, stiu, dar inca imi pot povesti despre mine lucruri neintamplate.