Florareasa

La varsta sa zambetul ii este lipiciul in relatiile cu cei din jur, in solduri i se pot ghici urmele lasate de cei 3 copii nascuti acasa, cu moasa, buzele stralucesc, dar nu accepta rujul, ochii te citesc si iti asilimileaza mult din inteles, urechile stiu sa iti asculte adevaratele dorinte, iar glasul moale, de femeie sfatoasa, iti spune exact ceea ce vrei sa auzi.

De cand se stie vinde flori.

A inceput la pravalia bunicii, in diminetile de vara.

In loc sa se joace toata ziua ca ceilalti copii, prefera sa aleaga cu atentie cele mai proaspete flori si sa isi imagineze cate o poveste despre cei care le cumparau.

Si prima parte din viata i-a trecut printre flori, fara prea multe studii, fara povesti personale impresionante.

A avut o singura iubire ale carei urme in prezent sunt cei trei copii despre care stie mult mai putin decat stie despre clientii sai.

Ii place sa ii asculte pe ceilalti.

Oamenii vin sa cumpere flori, de cele mai multe ori pentru ca se simt vinovati, obligati, tristi sau indragostiti si este imposibil sa nu le scape cate o frantura din propria viata.

De exemplu, pe fata aceea atat de absenta si, totusi atat de plina de viata pe care a intalnit-o cand  lucra intr-un spital de boli psihice nu o va uita cat va trai.

S-a legat intre ele o prietenie care sfideaza timpul, statutul social, educatia, varsta.

Spitalul acela a reprezentat pentru ea locul cel mai trist, cel mai incarcat de viata jupuita de stratul de convenienta.

A ajuns acolo din intamplare, intr-o perioada in care rautatea gratuita a vecinei care ii era si concurenta a indepartat-o de oameni si de povestile lor si a vandut flori personalului, pacientilor si vizitatorilor timp de doi ani.
“Locul de aşteptare”, antecamera din faţa biroului managerului era locul sau preferat, incarcat de atatea emotii si liniste tinuta sub control, incat te atragea ca un magnet, mai ales daca iubeai oamenii si povestile lor.
Statea acolo si asculta minute in sir, trangad cu urechea la franturi de conversatii in care nu era implicata sau aruncand replici capcana celor pe care ii simpatiza la prima vedere.
Intr-una din zilele in care isi savura pauza in "locul de asteptare" a intalnit-o pe ea.
Din intrebarile pe care le punea celor din jur a reiesit ca nu era acolo in calitate de pacienta, ci venise sa vada pe cineva, pe cineva extrem de apropiat dupa cum s-a simtit in vibratia din vocea sa.
Florareasa a indragit-o pe loc si s-a oferit sa o indrume.
Era evident ca fata venise pentru prima data acolo si ca locul acela ii starnea o suferinta profunda.
Dupa nici cinci minute florareasa si fata erau prietene, iar fata, o neindemanatica cand venea vorba de controlul cuvintelor, a inceput sa scape franturi din propria viata.
Venise pentru barbatul pe care il iubea pana la suferinta, barbat care intr-o zi se trezise fara sa se mai recunoasca, desi stia cine este si care a trebuit internat.
Iubirea pentru el ii starnea fetei, pe langa suferinta, o tandrete incomensurabila si o nevoie aproape patologica de a-i reconstitui viata pentru a i-o povesti si a-l face sa se doreasca asa cum este, de fapt.
Barbatul avea zile cand nu o recunostea, iar ca straina nu ii intra deloc in gratii.
Dimpotriva.
O privea cu rautate si ii intorcea spatele, prefacandu-se ca fumeaza, desi era nefumator si fireste ca nici nu avea tigari in dotare.

Fumatorul era alter-ego-ul sau pentru momente ca acestea.

Se intampla, insa, uneori, desi destul de rar, sa aiba momente de luciditate in timpul acestor crize de instrainare.

In acele momente o mangaia pe par si ii spunea: " fetito, noi doi vom prinde multe rasarituri impreuna si vom infrunta multe apusuri" si o tinea de mana, ii vorbea despre orice  pana se pierdea din nou in nebunia lui.
De cate ori nu si-a zis ca e ultima zi cand se mai apropie de el.
Dar pur si simplu dorinta de a-i fi alaturi era mai puternica.
Dorinta si acel amestec de ciuda, iubire, incapatanare, senin si intunecat din sufletul sau.
Florareasa aceea rotofeie si trecuta era singura careia ii putea vorbi despre asta fara sa ii fie rusine.
Dupa ce a cunoscut-o, statea ore in sir si isi radiografia impreuna cu ea vina, iubirea, neputinta, limitele, iar spre finalul zilei se simtea ciudat de linistita.
Prietenia si impletirea povestilor care iti compun viata, isi spunea inainte de a adormi, sunt singurele deprinderi care te ajuta sa traiesti cu esecul unei iubiri si cu propriile neputinte.
Singuratatea este doar pentru cei nebuni sau care sufera de vreo infirmitate emotionala de netratat.
Poate intr-o zi voi reusi sa ies din lumea lui fara sa las urme de suferinta si praf de intrebare.
Florareasa imi arata rascrucea.

Bucataria cu vedere spre tine

Pe tine te iubesc-ul  te-a privit de fiecare data de la o oarecare distanta.
Te-ai apropiat de cateva ori de el suficient incat sa iti doresti sa ramai, insa frica ti-a fost mai puternica.
Asa ca mi-am luat bucatarie cu vedere spre tine pentru a te ademeni cu aromele te iubesc-ului meu.
De cele mai multe ori, asa cum era de asteptat, esti plecat din interiorul tau mobilat minimalist, dar cu gust.
Insa cand revii, cand te odihnesti dupa lunga calatorie pentru cautarea acelui altcineva cu care te minti cu incapatanare, in bucataria cu vedere spre tine se joaca de-a v-ati ascunselea copii care zambesc cu sufletul in cautare de parinti fictivi, iar in cuptor se coc prajituri cu ravas.
De fiecare data cand gusti din prajiturile in care pun 500 de grame de senin, 500 de grame de pofta de joaca, 1 kilogram de cautatura amestecata cu suflet si un kilogram de elinistesicebineimieste (o faina speciala care ajuta aluatul prajiturilor cu ravas si facute cu dragoste sa creasca), ma privesti si intelegi ca locul tau este in acea bucatarie si ca absenta ta este umbra prezentei mele.
In una din zilele in care ti-ai permis sa lenevesti in bucataria cu vedere spre tine ti-a fost atat de bine langa mine, incat ai atipit si ti-ai intarziat plecarea.
Ba mai mult, ai indraznit sa si visezi.
Te si imaginai liber, dezbracat de orice prejudecati, frici si conveniente, cu un zambet mare cat sufletul tau ratacit, cuibarit in caldura unui inceput promitator.
Tic-tac-ul ratiunii nu iti mai suna in urechi, planul isi infundase nasul in hartiile pe care de mult nu le mai rasfoise, iar tu tanjeai dupa rasfat.
In acea zi ne-am cunoscut cu adevarat.
Din acea zi nu ai mai reusit sa ma uiti, desi inca ratacesti.
Din acea zi m-am lipit de tine ca un timbru pe o carte postala trimisa cuiva drag si ma porti peste tot.
Inca nu esti pregatit sa imi daruiesti te iubesc-ul, dar l-ai primit pe al meu si iti vindeci toate ranile cu el.
Si din cand in cand ne privim in ochi in bucataria cu vedere spre tine.
Pana intr-o zi.
Cand vei ramane pentru totdeauna.