“Cam asta era viata ei. Nu exista nici urma de autocompatimire, ci doar
recunoastere, si atat. Te nasti, cresti, te casatoresti. Oamenii pretind-poate
chiar cred cu adevarat-ca mariajul inseamna inceputul vietii. Dar se insala.
Casatoria este un sfarsit, nu un inceput: altfel, de ce se termina atatea carti
si filme la altar? A te casatori e un raspuns, nu o intrebare.”
Scriitorii
preferati sunt amanti secreti. Cu ei te rasfeti cu placerile vinovate, iti recunosti toate slabiciunile si razi sau
plangi fara sa iti fie teama ca vei fi demascat, pentru ca intreaga desfasurare
de forte este invaluita de cel mai adanc mister. Esti un om cu o carte in mana,
un om care din cand in cand mai schiteaza cate un zambet, mai ridica o
spranceana sau mai priveste nostalgic in gol, pe fereasta. Dar, numai tu stii
ce placeri experimentezi, cu ce ganduri te lupti si ce intalniri iti provoci. Julian Barnes este acel amant secret
care te fascineaza din prima secunda in care faceti cunostinta. Ai vrea sa ii
retii fiecare fraza pentru a o reda mai tarziu ca pe un citat extrem de relevant
intr-o discutie care nu duce, in aparenta, nicaieri. El spune nespusul, nu se
teme de conventii si exploateaza ca material pentru cartile sale tabuurile,
excentritatile, absurdul, samburele de singuratate din fiecare si teama de
proprii demoni.
Cu
fiecare cratima, cu fiecare virgula, cu fiecare punct, semn de exclamatie sau
semn de intrebare, cu fiecare cuvant desfacut in bucati si cu fiecare fraza
aglomerata cu propozitii, Julian Barnes
te apropie din ce in ce mai mult de tine cel care ai fi putut fi daca nu te-ai fi
lasat prada convenientelor, temerilor si lasitatilor.
Julian Barnes nu este un scriitor
comod. El iti activeaza cosmarul, iti
nuanteaza in gri-uri realitatea si te face sa te privesti in oglinda fara masca
sociala pe care ai purtat-o peste zi. Nu se fereste de exploatarea nefericirii,
a dezamagirii si a intamplarii care naste drama si isi pune personajele in
situatii care le ajuta sa se inteleaga cu
demonii care le bantuie inca de cand s-au nascut.
Privind in soare, una dintre cartile
cele mai triste si mai duioase ale acestui scriitor britanic de neconfundat, aparuta la Editura Nemira, in 2011, te
poarta, alaturi de personajele sale, prin adevarurile brutale ale fiecarei
varste. De la inocenta si naivitatea care este de multe ori confundata cu
prostia de catre cei care te eticheteaza mult prea usor, pana la intelepciunea
fatalista a varstei de mijloc, Julian
Barnes pune in relatie cele mai potrivite tipologii pentru a te face sa
intelegi ca nimic nu conteaza mai mult in viata decat cui spui da si cui spui
nu. In viziunea scriitorului britanic memoria afectiva nu inmagazineaza decat
amintirile care te leaga de oamenii pe care ii iubesti sau ii urasti, in ciuda
aparentelor, copiii sunt doar nevoia egoista de a te perpetua si a-ti amagi cu
un leac incurabilele simptome ale singuratatii si ratarea te paste la orice pas
gresit pe care il faci.
Jean, Michael, Leslie, Gregory, personajele din Privind in soare, nu tin sa te
impresioneze prin unicitatea lor, ci, mai ales, prin identificabilul,
obisnuitul pe care ti-l servesc cu fiecare replica si cu fiecare traire. Pentru
fiecare dintre ei viata nu este o serie de clisee si stereotipii, ci o serie de dezamagiri, de banalitati, de
acceptari a neputintelor si a limitelor, de decizii asumate.
Cinismul,
sarcasmul si curajul de a evita compatimirea si autocompatimirea cu orice pret din scrierea lui Julian Barnes frapeaza, nasc
irezistibilul si ard orice urma de patetism, de dulcegarie si de lirism. Totul
se transeaza ca in cea mai buna macelarie. Intamplarile, gandurile,
sentimentele. De la prima pana la ultima
pagina, cititorul se intalneste cu viata culeasa din cele mai intunecate si neaerisite
incaperi ale mintii si sufletului, cu oameni care nu incearca sa braveze, sa se
victimizeze sau isi poarte aura de eroi de poveste, ci doar improvizeaza, mint
sau fug de minciuna, se tem, se fac de ras, isi asuma ridicolul, fac compromisuri,
incearca sa inteleaga moartea pentru a nu se mai teme de ea, isi accepta cu
resemnare sau cu demnitate esecul de a avea o viata fericita, inteleg ca
multumirea de sine nu tine numai de
realizari, ci si de curajul de a face fata ratarii.
Jean, personajul feminin central din Privind in soare, nu este un personaj feminin
tipic. Nu este o fire romantica, se
lasa modelata de barbati pentru ca se simte mult mai apropiata de ei, se
casatoreste “pentru ca trebuie” si trasforma cu buna stiinta acest “pentru ca trebuie”
in “pentru ca il iubesc”, isi asuma rolul de casnica, desi nu si l-a dorit
niciodata cu adevarat, are tarziu un copil si nu gaseste placere in relatiile sexuale.
Desi este un copil credul, atras de tabieturile adultilor si de zbor, se
trasforma treptat intr-o femeie uscata. Tarziu, dupa 30 si ceva de ani, ramane
cu greu insarcinata si isi paraseste sotul, convinsa ca trebuie sa isi creasca
singura acest copil. Schimba orase, case, locuri de munca mizere si prinsa de
acelasi “trebuie sa” care i-a dominat viata face cunostinta intr-o zi, cand isi
acorda ragazul sa se odihneasca, cu propriul copil: un baiat timid, izolat,
dependent de ea si fara mari ambitii. Dar nu isi pierde seninatatea. Stie ca nu
a cunoscut niciodata cu adevarat placerea, ca relatiile intime au fost
intotdeauna pentru ea acea cratima care o leaga pe femeie de barbat pentru a-i
da un inteles in limbajul social, “cratima sexului”. Stie si nu dramatizeaza.
Accepta. Nici macar nu este fatalism. Pentru ca Jean are o aroganta a nefericitului care o izoleaza de fatalisti si
patetici. Este o femeie stranie, la fel cum straniu este si copilul pe care l-a
crescut. Dar, pe cat de fireasca este Jean
in stranietatea sa, pe atat de depresiv si obsedat de moarte, de raspunsuri ca
verdict final este Gregory, fiul sau.
Batranetea ii gaseste impreuna, pentru ca isi sunt suficienti unul altuia. Nu stiu
sa ofere si se tolereaza atat de bine unul pe celalalt, incat un strain le-ar
profana universul emotional arid in care supravietuiesc. Desi Jean alege calatoria ca recompensa
pentru viata lipsita de pasiune pe care a dus-o, fiul sau rar paraseste propria
camera, in timpul liber pe care il are dupa ce se intoarce de la birou. Iar cand
o face, se aseaza in fata unui calculator care pare sa aiba raspuns la toate
intrebarile sale. Cocheteaza cu sinuciderea, dar nu ii cade niciodata in
capcana, la fel cum mama sa a cochetat cu fatalitatea, dar a pastrat-o la distanta.
Pe
masura ce ii citesti cartea, “cum reuseste Julian
Barnes sa imprieteneasca aceste personaje uracioase cu cititorul?” se dovedeste a fi o intrebare
perfect justificata. Reuseste pentru ca rontaie adevarul ca pe tutun, pentru ca
spusul lucrurilor pe nume ii
defineste stilul, pentru ca ironia si
subtilul se amesteca cu sarcasmul si evidentul pentru a crea paradoxuri compatibile cu traitul de zi cu
zi, pentru ca nu glorifica, ci umanizeaza pana la ultima celula. Julian Barnes te face sa si zambesti,
in timp ce ridici din spranceana, dar o face in felul in sau de englez pana-n
maduva oaselor. Cine se asteapta la ieftinisme, se va simti depasit de finetea,
inteligenta si grija cu care Barnes
trateaza umorul, iar cine vaneaza conventionalul se va regasi pe sine flirtand
cu propriile tabuuri, cu nespusul si netraitul din existenta sa.