marți, 8 ianuarie 2013

Despre iubirile ratate in toate felurile

"In ultimii ani are impresia ca incordarea s-a mai risipit, cand ajungi la jumatatea vietii disciplina incepe sa te lase, asa cum se intampla cand serviciul militar se apropie de sfarsit, apoi barbatii devin mai constienti de latura lor feminina si femeile de latura lor masculina, dar acum, in fata ei, incordarea aceea veche se trezeste din nou la viata vazand ruina fiintei care l-a adus pe lume, ultimul martor al slabiciunii, inocentei, singuratatii si durerii sale, al tuturor sentimentelor oribile ascunse, al marii lui rusini."
Nici nu mai stii cand te-ai nascut.
Traiesti de atatia ani fara iubire, incat te-ai trezit intr-o dimineata batran.
Nu poti spune cu exactitate cand te-ai instrainat de tine si de ceilalti, esti doar constient de inutilitatea viselor care candva te faceau sa te crezi neatins de banal, de la fel si de tristetea aceea care devoreaza tot ce i se serveste.
Iubeai si nu iubeai, mai mult experimentai, dar nu credeai ca intr-o zi va trebui sa iti alegi tabara.
De aceea, doar atunci cand ai inceput sa iti costientizezi varsta, ai inteles ca impreuna este definitia fericirii.
Lenea adevaratului tu ti-a alimentat pana la saturatie alterego-urile.
Tu nu erai tu in relatia cu mama, erai acel copil perfect pe care ea si l-a dorit.
Tu nu erai tu in relatia cu tata.
Ti-ai infrant repulsia fata de sange si de moarte si ai mers cu el la vanatoare, ti-ai innabusit pornirile vestimentare si ai purtat intotdeauna costume la mesele in familie, forma suprema de respect in viziune paterna, ai ironizat egalitatea dintre barbati si femei aliindu-te cu traditionalistii, desi ai privit intotdeauna cu admiratie femeia ambitioasa si care nu se sfia sa isi arate adevaratele sentimente si sa lupte pentru ele.
Tu nu erai tu in relatia cu prietenii tai.
Ti-ai dorit sa impresionezi, sa faci mereu ceva iesit din comun, sa starnesti admiratie.
Tu nu erai tu, in primul rand in relatia cu tine.
Ti-ai inchis intr-o cusca slabiciunile, placerile vinovate ti le-ai pus la zid, ti-ai invatat vocea interioara sa vorbeasca o alta limba decat cea pe care o stia, limba propriilor dorinte, ti-ai lasat frustrarile sa saboteze relatiile cu cei mai legati oameni de viata ta, cei al caror sange se amesteca cu al tau ca un dat sau ca un blestem.
Asa ar putea incepe un scenariu inspirat de ultimul roman al scriitoarei Zeruya Shalev, Farame de viata, roman aparut la Editura Polirom in 2012.
Personajele Zeruyei Shalev merg in fiecare zi sa isi viziteze ruinele propriilor vieti si, mai pe seara, sub imperiul intunericului isi descopera ranile pricinuite de cadere, le rascolesc, le curata si le acopera de ochii celorlalti, fara a uita, insa, o clipa de ele.
Uneori parca au chiar o placere vecina cu masochismul de a le testa forta, zvacnetele de durere.
Se aseaza in coltul lor de rutina si retraiesc.
Cu furie, cu teama, cu tristete, cu neputinta, cu dorinta, cu mila si chiar cu ura, uneori, retraiesc frustrarile din relatia cu mama si cu tatal, lipsa de comunicare din relatia de cuplu, dezamagirea pricinuita de existenta la Polul Nord al sentimentelor, alaturi de  proprii copii ajunsi la adolescenta.
Scriitoare cu un acut simt al psihanalizei si cu o sensibilitate care ar putea castiga unul sau mai multe Premii Nobel pentru sensibilitate, daca ar exista un astfel de premiu, Zeruya Shalev construieste in Farame de viata, o carte care te inghite ca un vis agitat, tipologii puternice si usor de recunoscut in viata.
Mama cu doi copii care isi rasfrange netraitul din relatia cu proprii parinti asupra unuia dintre copii si isi rostogoleste intreaga afectiune si posesivitate asupra celuilalt, copilul care incearca sa scape de iubirea sufocanta a mamei refugiindu-se in prima relatie care ii ofera altceva-ul de care are nevoie si copilul respins care incearca sa nu repete cu propriul copil greselile mamei, dar cade in capcana generozitatii emotionale.
In Farame de viata, Hemda, mama, Avner, fiul si Dina, fiica viseaza sa iasa din raza de actiune a greselilor trecutului si sa recupereze o parte cat de mica din normalitatea legaturii parinte-copil si frate-sora.
Se lupta cu boala, cu batranetea, cu ratarea in profesie, cu tentatia tradarii, cu nerecunostinta, cu remuscarea, cu iubirea infranta de rutina pentru a-si elibera linistea si tandretea din capcana greselii.
Sangele le da in clocot si le aminteste ca le curge prin vene acelasi amestec, singuratatea ii ajuta sa se regaseasca si sa isi simta dorul unuia de celalalt, copilaria si tineretea le trimit carti postale prin serviciul de curierat al memoriei.
Acceptarea propriilor neputinte le da, in cele din urma, curajul sa se regaseasca.
Se privesc in ochi, se strang in brate, daruiesc te iubesc-ului libertatea de a le umbla liber pe buze si prin case si traiesc impreuna ce si cat mai au de trait.



duminică, 6 ianuarie 2013

In pantofii de dans

Fiecare dintre noi isi primeste, intr-un fel sau altul, rasplata pentru binele si raul de peste anul pe care se pregateste sa il lase in urma, ca pe un insotitor pe un peron de gara.
Unii se aseaza, isi domolesc ritmul si pompeaza viata din propria viata in cordonul ombilical al unui nou eu,
Altii, dimpotriva, isi testeaza limitele, se supun tratamentului pe baza de aventura, tratament cu multe efecte secundare, dar si beneficii.
Indiferent de tabara in care te afli, daca nu iti zambesti a multumire, a amintire imprimata in bataile inimii, inseamna ca trebuie sa te straduiesti mai mult la anul.
Oricum, amestecul acela de sfarsit si de inceput actioneaza ca un drog extrem de puternic.
Esti atat de euforic si de nostalgic, incat raurile de alcool sau de apa plata cu lamaie in care te scalzi nu reusesc sa iti spele toate pacatele si sa iti curate de indoiala toate asteptarile care se cer a fi satisfacute.
2012 a fost pentru mine anul generozitatii ajunsa la adolescenta si al bucuriei de a gusta.
In 2012 mi-am tocit talpa pantofilor de dans si am invatat pasi noi, alaturi de oameni care mi-au aruncat doar o privire pe furis si m-au sarutat in coltul buzelor inainte de a se face nevazuti si alaturi de oameni care s-au decis sa ramana.
Pentru fiecare am impachetat cate un multumesc si l-am expediat printr-un curier rapid pentru a fi sigura ca ajunge la destinatie la momentul potrivit.
Am triat si am asezat pe colectii fiecare concert si spectacol la care am mers, fiecare vis in care m-am intalnit cu prieteni dragi de departe, fiecare dimineata in care cafeaua mi-a iesit cu suficient caimac, incat sa imi zambeasca larg, fiecare cuvant care m-a ajutat sa compun povesti, fiecare intalnire care m-a schimbat si m-a bucurat si, da, imi accept fiecare rid de expresie daca el imi aminteste de o seara in care i-am cedat bucuriei.
In top cinci 2012 intra hoinareala prin Londra si dragostea la primul deja-vu pe care a starnit-o in mine, Let's Do It, Romania!, o campanie pentru curatenia mintii in primul rand, cu oameni curati si frumosi, tabietul incurajat de oceascadecultura,  un concert cu Luiza Zan si doi copii adusi in lumea mea de doua dintre cele mai dragi prietene, copii care m-au adoptat ca matusa, chiar daca nu au aflat-o, inca.
Dar topurile au intotdeauna doza lor de nedreptate si de subiectivism.
Ceea ce pot spune cu certitudine este ca 2012 m-a apropiat mai mult de mine si mi-a ascutit simturile, mi-a perfectionat acel zambet pe care nu as putea niciodata sa il falsific si i-a dat curajului un look casual.
Am incercat sa-mi fiu fidela si sa-mi aplic tratamentul sinceritatii, sa rad mult, sa dansez si sa ascult muzica oricand mi se facea pofta, sa citesc de placere, pe furis sau pe indelete, in functie de ritmul timpului pe care mi-l puneam la dispozitie, sa nu ma ascund dupa false intentii si sa nu am false asteptari, sa ma bucur si sa imi permit sa fiu trista pentru a sti ce gust are acea bucurie adevarata, sa imi fie dor si sa las in urma doruri.
Mi-am poreclit orele, zilele si chiar lunile lasandu-ma sedusa de catre un scriitor/scriitoare, de catre o voce, de catre un cineva cunoscut/necunoscut sau de o stare.
Am avut luni David Grossman, Zeruya Shalev, Jonathan Franzen, Sofi Oksanen, zile Robin and The Backstabbers, zile Kyla La Grange, zile Alternosfera, zile Soley, zile Led Zeppelin, zile Maria Raducanu si zile Luiza Zan, zile ceascadecultura, zile cu mustata si zile cu ochelari funky, zile "ce simpatic esti, chiar imi placi" si zile "fugi de-aci ca esti un nesuferit", ore morocanoase, ore somnoroase, ore topaitoare si ore pline de inspiratie si creativitate.
Daca ma intreba cineva, de exemplu, "cat e ceasul?" eram tentata sa raspund "o ora si zece minute de cand sunt cam somnoroasa" sau "eu si doua minute de cand topai de bucurie".
Iar daca uita vreun apropiat ce zi este si apela la bunavointa mea ii puneam in gand o melodie de asteptare ca sa nu il incurc si mai rau cu un "e ziua in care m-a inghitit proza Zeruyei Shalev si m-a devorat ca pe o portie de aripioare de pui picante".
Dar ce party pe cinste i-am pregatit lui 2013.
Parca mi-e pofta de spectacole de balet, de scurt metraje, de documentare si de filme de animatie, de The Wall, de Depeche Mode, de o nunta, de un nepot/nepoata, de Julian Barnes si Hemingway in exces,  de stilul funky-vintage-boho-glam, de psihanaliza, de o intalnire de zece ani, de noi proiecte, de iubire fara perdea, de calatorii care sa se adauge la colectia de deja-vu-uri.
Sper sa aduca el sampania si artificiile.

vineri, 4 ianuarie 2013

Noapte-n ambalaj ecologic

Ce tii in mana?
E luna plina din hartie reciclabila.
Si de ce mi-o daruiesti?
Nici nu mai stiu cu exactitate.
Sa fie rasul tau cu radacinile adanc infipte in pamantul naturaletii, privirea ta neatinsa de particulele de praf ale ipocriziei, aerul curat pe care il respir prin porii pielii tale de fiecare data cand o ating timid sau, pur si simplu, felul in care iti asezi fiecare gest la locul sau?
Dar de ce stam, totusi, pe intuneric?
Nu ti-am spus?
Nu, dar imi vine sa zambesc a intelegere.
Credeam ca stii deja.
De cand te cunosc, lumina artificiala ma oboseste.
Tu mirosi atat de misterios a poveste si stralucesti atat de puternic a liniste, incat adorm si visez ca intunericul nu mai vine.
Ah, cred ca iar am nimerit o noapte in ambalaj eco.
Da, dar nu-i nimic, maine iti vor polua aerul pe care il respiri in bucataria micuta in care iti bei cafeaua incertitudinea, nepasarea si supunerea.
Stiu.
Deja mi-e dor de rotunjimea ta de hartie.
Si mie de interiorul tau de plastic.
Hai sa ne jucam de-a fazele lunii de hartie!
Hai!