Linişte de-ţi auzi urechile ţiuind şi inima bătând

 

Stia aproape totul despre cum sa evite conflictele. Studiase mecanismele autosugestiei, tonalitatile folosite in rostirea cuvintelor, diversele forme ale tacerii, gesturile care aduc cu ele starea care le naste si starea de dupa ce se nasc, privirea si nuantele sale, legaturile dintre culoarea parului si culoarea din obraji, vasta si stapanirea de sine. Dar, dincolo de toate astea, samanta felului sau de a fi era din clasa nonconflictualelor.

In primul rand, era maestra in a se evita pe sine intr-o stare proasta. Daca se trezea dimineata, de exemplu, si se vedea in oglinda asa cum nici ei nu i-ar fi placut sa se cunoasca, in timp ce cafeaua dadea in foc in bucatarie, nu injura atat de colorat, incat pielea urechilor vecinilor sa isi schimbe nuanta, iar timpanele acelorasi vecini sa fie pe termen lung avariate, ci, dimpotriva, zambea pana isi mai sapa un rid de expresie pe fata. Si ce daca arata ca naiba pentru ca nu dormise si se cocotase dupa propriile fantezii in copacul dorintei, iar cafeaua avea gust de zat ars? Deja isi zarise linistea jucandu-se de-a v-ati-ascunselea cu ea pe dupa usile apartamentului si i-a fost imposibil sa nu-i cedeze detasarii.

Apoi, se pricepea, ca nimeni alta (cel putin ea nu mai intalnise pe nimeni la fel), sa ucida pofta de cearta din ceilalti. Ii urmarea cum se infierbanta, cum isi scot armele discutiilor in contradictoriu la vedere, cum le lustruiesc si le incarca. Ii privea in ochi cu cea mai senina mina, nu le dadea motive sa se enerveze, ceea ce cauzeaza clar enervare cand ai chef de un conflict, si, cand simtea ca e momentul, le sugruma cu sangele rece al dependentului de starea de bine pofta de mahala. Ramanea intre ea si ei, ceilaltii innourati, o liniste apasatoare care se prelingea spre o schimbare a subiectului si spre o atmosfera de “nimic urat nu s-a intamplat intre noi acum cateva minute”. Nu, nu era acea practicanta infocata a agresivitatii pasive. Pur si simplu, iubea nervozitatea sterila, acea nervozitate care nu naste cearta, ci simte o atractie platonica, dar de nestavilit, fata de liniste, se consuma in interior. Nervozitatea care dupa ce accelereaza gesturile, ascute limbile si pipereaza privirile se face nevazuta. Cel mai mult ii placea sa ii nimiceasca nervii lui, acelui barbat din viata ei caruia ar fi putut sa ii datoreze si sa ii ofere totul. Il cunoscuse cu ani in urma si nu astepta sau nu stia ca asteapta ceva de la el. Vorbeau, se ascultau si se desparteau pe cat de apropiati, pe atat de straini. Nu va uita niciodata cand ii marturisise: “Din cand in cand, imi curat tristetea de sub unghiile degetelor cu care mangai parul ei de culoarea dezamagirii. Nu trebuie sa stii cine e ea, pentru ca deja am parasit-o in gand. Candva, cat de curand, iti voi da tie drept de viata si de moarte asupra tristetii si fericirii mele. Deocamdata, doar simt nevoia sa iti vorbesc. Reusesti, ca nimeni alta, sa ma faci sa uit de ce sunt suparat. Esti detasare si apropiere.” Cand se intampla ca el sa isi foloseasca artileria grea a argumentelor contra sau pur si simplu sa faca abuz de violenta limbajului pentru ca a avut o zi proasta si a dat peste oamenii nepotriviti, ea il lasa sa ajunga pana in punctul in care simtea ca s-a descarcat, iar cand intelegea ca prelungeste tensiunea de dragul tensiunii il lua de mana si il ducea in fata oglinzii. Acolo, tinandu-l strans de mana, ii zambea cu cel mai senin zambet al sau si il saruta indelung, pe gura si pe mana pe care o folosea cel mai des pentru a gesticula cand era nervos. Si atmosfera de cearta deja agoniza.

Nu ii era intotdeauna usor sa le vina de hac nervilor dezlantuiti. Nu de putine ori isi simtea sangele fierbinte, era cat pe ce sa se inece cu gloata de cuvinte barbare care i se opreau undeva in gat sau chiar ajungeau pana pe varful limbii, facea in minte exercitii de relaxare a muschilor fetei. Dar nu sa lasa pana nu invingea incordarea, din ea sau din ceilalti. Si atunci, in momentele acelea in care se lasa o liniste de iti auzeai urechile tiuind si inima batand, acea liniste a inceputului si a sfarsitului, era cu adevarat fericita.

Cu fricile in vizita

Fiecare an ne pregateste cate unul sau mai multe party-uri private la care ne regasim cu cei care stiu sa danseze in acelasi ritm cu noi, sa ne pandeasca de dupa colt si sa ne admire sau sa ne arunce priviri incruntate, sa ne faca sa radem cu gura pana la urechi, sa ne povesteasca si sa ne asculte povestile, una sau mai multe lectii pe care daca nu le vom invata, nu vom reusi sa evoluam, sesiuni de devorare a propriilor placeri pana la os, nopti linistite cu vise despre oamenii de care ne este dor sau pe care nici macar nu ii cunoastem, nopti albe ca o pedeapsa, dimineti incarcate de inspiratie si chef de viata si dimineti in care ne impotmolim in propriile defecte, fericiri si tristeti de moment, plictiseli si iubiri intense, linistite sau agitate ca un cosmar, plusuri si minusuri pe listele cu proiecte, dorinte. Insa, cand acest an se aproprie de final, stie sa se retraga discret in cutia cu ani traiti si sa ii faca loc la multi ani-ului incarcat de asteptari.
Anul a inceput cu un mix de emotii, de experiente, de alegeri. Am scris mult, uneori pana m-am pierdut in nopti fara fund, am lasat teatrul sa ma inghita pentru a putea sa scriu cronici din interiorul sau, am ascultat muzica aceea care niciodata nu ma tradeaza daca am nevoie de pansamente pentru raul si pentru binele experimentat zi de zi, am mers la concerte si mi-am riscat elasticitatea tenului expunandu-l fumului din cafenelele in care stiu sigur ca vin oameni misto, am intalnit oameni frumosi si ambitiosi pe care i-am provocat la interviuri pentru ceascadecultura, am calatorit cu moderatie, dar in locuri in care ma astepta relaxarea, m-am temut si am luptat cu fricile pentru ca nu vreau sa imi tradez niciodata adevarata natura, veselia. Pot spune ca in 2013, mai mult decat oricand pana acum, mi-am primit fricile in vizita, am stat impreuna la o cafea, am mers prin magazine, la intalniri cu oameni necunoscuti, dar faini si pana la urma au ramas si peste noapte. Acum suntem prietene, desi, din cand in cand, ne mai tradam. Cea mai hoata dintre frici este frica ca nu voi avea un copil. Insa, atat de mult m-a bucurat venirea pe lume a celei de-a doua nepoate, Maria-Magdalena, incat am reusit, cel putin pentru o perioada sa o fac de ras pe aceasta frica in fata superiorilor sai, monstri cu fata de slabiciune umana. Nu m-a mai deranjat cu prezenta de ceva vreme. Poate ca ma priveste pe furis de undeva, de dupa vreun colt al subcontientului, dar, deocamdata, ne tinem la distanta. Nici cu frica ca nu voi fi suficient de buna pentru a scrie cronici de teatru si de carte care sa fie citite cu placere de oameni necunoscuti, dar dispusi sa atinga punctul final nu mi-a fost usor sa ma infrunt. Insa, mi-am pus armura firescului si se pare ca am reusit sa supravietuiesc. E drept ca m-am aliat cu oameni care au crezut in mine, unori mai mult decat eu insami am facut-o. Cel mai mult, insa, in 2013 mi s-a imbogatit colectia de naivitati nascute dintr-un exces de maturitate. Da, am asa ceva. Este intr-adevar o colectie aparuta pe baza unor mutatii genetice in plan afectiv si in plan rational, dar fara ea as fi pierduta. Colectia imi gazduieste toate micile bucurii pe care mi le ofer atunci cand sunt suficient de matura, incat sa iubesc oameni profund diferiti de mine, toate stangaciile si scaparile care mi se strecoara printre degete de fiecare data cand vreau sa fac bine fara sa am un plan anume, toate ai laviurile pe care le daruiesc fara asteptari prea mari.
In 2013 am mers la cel putin 3 concerte Robin and The Backstabbers si la tot atatea Alternosfera, semn ca unele fixatii chiar se accentueaza cu varsta, am cochetat un pic mai mult decat de obicei cu stilul office fistichiu, m-am imprietenit cu unii copii care imi zambesc de fiecare data cu sufletul cand ma vad, Alex, Sofia, Sara-Iudit, Alessia, Magdalena, am mers la teatru atat de des, incat mi-am tocit simtul critic suficient pentru a avea motiv sa il ascut din nou, am citit mult si am vorbit apoi cu mine in scris despre ceea ce am citit, am dansat pe la nuntile altora ca si cum ar fi fost ale mele, am botezat-o pe nepoata Maria-Magdalena, am revazut Venetia, am intalnit oameni care ar fi vrut sa ramana in viata mea, dar nu au stiut cum, am ascultat-o pentru prima oara live pe Patricia Kaas, m-am lasat apreciata, cu stangacie, e drept, de oameni pe care la randul meu ii admir mult, am cumparat in exces inele din cupru pe care doar eu si cateva excentrice le-ar purta, de la o fata foarte talentata si pe care deja o iubesc, desi am vazut-o doar de vreo cateva ori, am inventat retete pentru intro-urilor unor interviuri de suflet cu oameni pe cat de diferiti, pe atat de asemanatori prin firescul si curajul cu care fac ceea ce au ales sa faca, Felicia Filip, Bogdan Suceava, Liviu Antonesei, Medeea Marinescu, Ionut Cornila, Liviu Bratescu, Aurica Ichim, doctorul Dan Timofte, am citit primul interviu cu mine si primul meu articol in revista culturala Timpul, am organizat cum m-am priceput eu mai bine intalnirea de zece ani de la terminarea facultatii cu oameni care m-au ajutat sa cresc si pe care ii simt mereu aproape, ca pe o vena care imi pulseaza in tampla.
Puzzle-ul 2013-lui meu ar arata cam asa: ceascadecultura, te, Oana, Pintilie, cupru, Alex, Venetia, inele, mama, Olariu, cronica, doctorul Razvan Constantinescu, mesaj, Patricia, Hamletmachine, Kass, concerteconcerteconcerteconcerteconcerteconcerte, nepoata, iubesc, mi-e somn, Barnes, Maria-Magdalena, Parul Venerei, Julian, Adenium, Timpul, ceaiulenglezesc cu putin zahar si mult lapte, 34, tocuri, ciorapi colorati, rochiirochiirochiirochiirochii, liniste, Bucuresti, insomnii, masti cu miere de albine si zambete in exces, dansdansdansdansdans, prietenii pe viata, idile, sarutari furate si nerecuperate, Gura Humorului, v-ati-ascunselea, Golem, Festivalul International de Teatru pentru Publicul Tanar, cu Alessia, lene cu caimac de cafea, FIE, covor rosu, ironie, 10 ani,   teatruteatruteatruteatruteatruteatruteatru, Letitia, dragoste in asteptare, dar, la multi ani!, dorinta, curiozitate, reuniune, Boca-Stanescu, admiratie, abia te astept 2014.

 

 

Viata intr-un taxi

“Mi-am petrecut un sfert din viata, cred, in masina mea. De fapt nu este masina mea, mi-au dat-o cei de la firma, dar orele de stat pe scaunul de sofer mi-au starnit un acut simt al prorietatii. Am, bineinteles, familie, o sotie si doi copii, dar nu prea ma simt tata si sot, ci mai mult sofer, un colectionar de destinatii.”

Deschid ochii si privesc pe geam dimineata alba ca o coala A 4 inaintea unui examen. Nu zaresc peisajul atat de familiar mie si nu respir aerul propriei camere. Unde sunt, totusi? Si de ce imi tiuie urechile a crampeie de conversatie cu un necunoscut? Dupa cateva minute de tacere profunda, curiozitate si confuzie imi amintesc. Cu o seara inainte ma urcasem intr-un taxi si venisem aici pentru a adormi departe de tot ce stiam. Fac asta uneori. Cand ma despart de cineva, cand nu vreau sa imi incarc casa cu energia negativa a plansului, cand simt ca cineva ma priveste in intuneric si imi declaseaza sistemul de alarma al insomniilor, cand mi se face dor de o calatorie dar nu am timp sa plec. Imi impachetez intr-o geanta cele necesare pentru o noapte si ma indrept spre receptia unui hotel din oras. O astfel de iesire din zona de confort ma linisteste si ma repozitioneaza in propria viata.

Dar nu este singura motivatie pentru instrainarea de acasa. Trebuie sa marturisesc ca de mica am fost convinsa ca a asculta este cea mai buna terapie, nu a vorbi pana versi tot din tine. Celalalt inseamna uitare, detasare. De aceea, imi place sa ascult povestea unui necunoscut in drum spre receptie si sa adorm cu ea in gand in noptile in care sunt departe de mine. De fiecare data iau un taxi, dar nu acelasi taximetrist, desi sunt taximetristi care ar merita si o a doua calatorie cu mine spre camera dintr-un hotel micut. Unii oameni chiar au ce povesti. Cel mai usor ma cuceresc cei cu un umor involuntar si care, discret, reusesc sa isi depaseasca conditia de soferi si devin parteneri de drum.

Intalnisem un astfel de om in seara de dinaintea diminetii albe. Era un taximetrist iesit din tipare pe care ca aproape il ratasem pentru ca nu ma puteam hotari in ce masina sa ma urc. Pana la urma am ales. Mersul cu taxiul este gura mea de aer inainte de a lua o decizie sau de a trai o experienta pentru ca taximetristii sunt cei mai spontani si mai suprinzatori interlocutori si te atrag in capcanele unei conversatii cand te astepti mai putin, ca si cum urmatoarele ore din viata lor ar depinde de asta.

“Nu mi se potrivesc tiparele. Am ales sa traiesc modest, dar nu sunt nici lipsit de educatie, nici un barbat fara ambitie. Imi plac oamenii si graba cu care te incarca in momentul in care se urca intr-un taxi. Indiferent daca merg sa se intalneasca cu fericirea sau cu nefericirea, ei se grabesc. Banuiesc ca certitudinea infrange amagirea. Vor sa afle, sa stie, sa vada. Nu stiu. Stiu doar ca pentru ei sunt, in acele cateva minute de drum, cel care ii ajuta sa ajunga undeva, la cineva, la ceva intr-un timp cat mai scurt. Unii sunt atat de buni si de calzi incat le zambesc in timp ce strazile pe care locuiesc raman in urma si in fata apar altele. Altii, dimpotriva iti dau de inteles ca le esti inferior, ca te platesc sa taci si sa conduci. Eu ii simt imediat si ma adaptez. Nu ma simt nici jignit, nici important, nici neinsemnat. Imi fac doar meseria. Pentru ca relatia cu meseria pe care ti-o alegi se aseamna mult cu relatia pe care o ai cu partenerul de viata. Nu este suficienta iubirea, trebuie sa investesti si respect. Daca respecti ceea ce faci, pentru tine este cea mai importanta indeletnicire din lume.”

Tresar si imi ies din ganduri. Cand a inceput sa vorbeasca, cel care m-a adus la hotelul in care m-am trezit in dimineata cetoasa a luat decizia asta de unul singur. Si s-a dovedit a fi una foarte buna pentru mine. L-am indragit ca pe un tata grijuliu care isi duce fiica la prima sa petrecere si ii preda, fara aroganta sau autosuficienta, o lectie de viata importanta, fara a-i rapi, insa, sansa de a o experimenta pe propria piele. Nu era badaran, curios pana la indiscretie, fumator sau ascultator de muzica de petrecere indiferent de ora, ca multi dintre taximetristii peste care dadusem. Avea un fel de a-ti intui intrebarile, curiozitatile si de a-ti alunga orice urma de gand incarcat de stereotipii care te dezarma. Te intrebai ce cauta un astfel de om intr-un taxi. De ce nu a plecat, inca, sa cucereasca lumea si se multumeste cu firimituri din ea.

“Pentru mine drumul este cel mai bun prieten. Strazile imi vorbesc, intersectiile imi pun intrebari, destinatiile imi starnesc curiozitatea. Chiar daca am fost de mai multe ori intr-un loc, nu il vad niciodata la fel. Nu fac meseria asta doar pentru a-mi plati facturile si a-mi intretine familia. Fac meseria asta pentru ca i-am promis tatalui meu ca voi fi stapanul motoarelor, ca imi voi supune drumul, indiferent cat de scurt sau de lung ar fi. El nu a plecat nicodata din casa sa de la tara pentru mai mult de o saptamana si avea o fascinatie pentru motoare. In anul in care mi-am luat carnetul tatal meu se imbolnavise si medicii mi-au spus ca nu mai are mult de trait. Si pentru ca si-a simtit sfarsitul aproape, ultima lui dorinta a fost sa il duc cu masina de la firma la care ma angajasem intr-un oras, altul decat cel pe care il stia, pentru a sarbatori impreuna. Drumul acela imi curge prin vene de fiecare data cand pun mana pe volan. De aceea imi si place sa ajut oamenii sa ajunga la destinatie. Dupa ce i-am facut tatalui meu cunostinta cu ultima lui destinatie, inainte de cea finala, nimic nu a mai fost la fel."

Cu ochi albastri si senini, cu inceput de chelie, taximetristul se concentreza la drum de parca de asta ar depinde intreaga lui viata. Ma intreb cine il asteapta acasa, daca are copii si cat de des isi petrece sarbatorile cu ei, de ce se uita din cand in cand cu drag la interiorul masinii, de ce nu are nici o cruce sau o iconita la bord, ca majoritatea soferilor, de ce ma priveste in oglinda cu o sclipire de multumire. Parca imi simte gandurile si continua.

“Drumul m-a apropiat si de actuala mea sotie. A facut o comanda si s-a intamplat sa se alega cu mine in timp ce se grabea sa ajunga la piata. Era ultima sa zi de concediu si avea atat de multe de facut, incat nu vroia sa piarda nici un minut. Pe lista de prioritati era trecuta si zacusca. Nu a ezitat sa imi spuna asta de indata ce s-a urcat in masina. La piata, va rog, nu vreau sa raman fara gogosari pentru zacusca de anul asta.

Sinceritatea sa m-a cucerit. Parea o femeie dispusa sa iasa la miezul noptii din casa, sa ia un taxi si sa iti cumpere o lamaie, daca erai racit si ramaneai fara.

Am asteptat-o sa isi faca cumparaturile, ignorand celelalte comenzi pe care le primeam prin statie si am dus-o acasa fara sa ii cer nimic in schimb. A doua zi am primit o alta comanda la aceeasi adresa la care putea fi si ea gasita si am zarit-o stand in fata blocului cu cel mai firesc zambet pe fata si cu un borcan de zacusca in mana. Mi s-a lipit de suflet ca o pisica de stapan intr-o duminica torida de vara. Am inceput sa iesim ca taximetrist si client. Ea suna, ma cerea pe mine, alegeam impreuna destinatia si la final ea platea. Asa am ajuns la prima intalnire, asa am ajuns la locul in care ne sarbatoream ziua de nastere, asa ne-am indreptat spre momentul in care am cerut-o in casatorie.

Nu am regretat nici o secunda ca am ales-o pe ea sa imi fie alaturi in momentele in care destinatia mea era acasa. O femeie calda, rabdatoare, intelegatoare, harnica, generoasa nu poate starni decat pofta de somn linistit, de impreuna, de viata cu rost.

Si tu imi inspiri asta, de aceea am si ales sa iti daruiesc o poveste. Povestea mea pe scurt. “

Nu stiu ce sa spun. Linistea ne vaneaza de pe locul liber de langa sofer. Dar victoria ii este scurta.

“Ma apasa moartea bunicului, imi aud ca un ecou vocea, in interiorul capitonat al taxiului. Au disparut mainile aspre si crapate de atata munca pe care le divinizam in copilarie, corpul acela usor cocosat de barbat incercat si bunic jovial si generos, zambetul cald si cu o usoara stralucire de dantura falsa”.

Masina stationeaza de cateva minute bune, iar aparatul de taxat este oprit. Arunc o privire spre locul soferului. Desi nu m-a intrebat nimic, ma asculta cu atentie. Acum inteleg de ce ma privea in oglinda cu multumire. Isi dorea sa vorbesc si stia ca o sa vorbesc. Nu despre vreme, nu despre politica, despre mine, despre destinatie.

Desparte-te de mine

Unele despartiri nu pot fi evitate.
Cu totii trecem prin despartiri. Dureroase, necesare, de bun simt, cu text sau in liniste, alunecand pe langa cel de care ne despartim pentru a nu-l sparge in mii de bucati.
Despartiri.
Uneori le provocam, alteori ni se arunca capcane in care cadem si ne trezim in plin discurs de despartire.
Nu stii niciodata de pe ce fituica e copiat acest discurs.
De la esti prea bun/buna pentru mine la nu avem un viitor comun, nu sunt in apele mele, nu esti ceea ce caut, nu stiu ce vreau pasii sunt mici si nesiguri, dar cu intentie.
Nu trebuie sa crezi ca daca nu ti s-a spus esti prea bun/buna pentru mine nu este asa sau ca daca ti s-a facut o marturisire, cu ochii in lacrimi, nu sunt in apele mele este asa.
Frica motiveaza.
Nimic altceva.
Frica de plafonare, frica de neimplinire, de ratare, frica de nefericire, frica de prea mult sau prea putin.
Frica.
Ea este inceputul.
Apoi se inhaiteaza cu egoismul, cu nesiguranta, cu nehotararea si uneori cu perversitatea.
Ochii se ascund de cealalta pereche de ochi in bucati de parchet, de cer, de covor, de pamant, de mobila, de altcineva, mainile se freaca una de alta sau se joaca nervos cu parul, prin picioare se plimba din ce in ce mai nelinistita si mai agitata dorinta de a pleca, oriunde, numai sa fie departe de acel noi.
Despartirea e dor de duca ce se lupta cu durerea si cauta provocarea necunoscutului.
Intotdeauna, sau aproape intotdeauna, cel compatimit este cel parasit.
Dar a-ti fi frica sa ramai si a hotari sa pleci intr-o zi nu te face mai rau decat cel de langa care pleci, la fel cum a-ti fi frica si a ramane pentru a te lupta cu frica si cu nesiguranta unui noi in care nu te mai recunosti nu te face mai bun.
De aceea, regulile pentru despartiri ar trebui studiate dintr-un abecedar al despartirilor.
La fel cum inveti sa mergi, sa vorbesti, sa scrii si sa citesti, nu ar fi rau sa inveti sa te desparti si sa accepti ca esti parasit.
E drept ca situatiile si oamenii difera, dar exista un la fel in orice despartire, o esenta de rutina, un ticait de mecanism de ceas.
Te desparti de sanul mamei, de o mana trudita de bunic, de cel mai bun prieten din copilarie devenit un adult antipatic, de prima iubire ascunsa doar in tine sau si in zvacnirile venei de la tampla celuilalt, de animalul de companie, de rochia mini care parea sa-ti stea al naibii de bine in liceu si care peste ani te face sa te uiti jenata in oglinda, de o pereche de bascheti rupti, dar cu valoare profund sentimentala, de un partener pe viata care se dovedeste a fi un partener pe cativa ani, de un parinte, de un copil si de tine visatorul, intr-un final.
Te desparti si iti mormai in barba ca va fi bine, ca vrei altceva, ca meriti altceva, ca asa a fost sa fie.
Insa, ceva din tine nu mai este la fel.
Schimbarea iti tulbura culoarea ochilor, felul in care vorbesti si gesticulezi, felul in care te asezi pe pat inainte de a face dragoste sau felul in care stai picior peste picior cand iti bei cafeaua cu un necunoscut.
Desparte-te de mine e un joc complicat al destinului care te invata cum sa renunti si cum sa lasi in urma.

Privind spre tine

“Cam asta era viata ei. Nu exista nici urma de autocompatimire, ci doar recunoastere, si atat. Te nasti, cresti, te casatoresti. Oamenii pretind-poate chiar cred cu adevarat-ca mariajul inseamna inceputul vietii. Dar se insala. Casatoria este un sfarsit, nu un inceput: altfel, de ce se termina atatea carti si filme la altar? A te casatori e un raspuns, nu o intrebare.”

Scriitorii preferati sunt amanti secreti. Cu ei te rasfeti cu placerile vinovate, iti  recunosti toate slabiciunile si razi sau plangi fara sa iti fie teama ca vei fi demascat, pentru ca intreaga desfasurare de forte este invaluita de cel mai adanc mister. Esti un om cu o carte in mana, un om care din cand in cand mai schiteaza cate un zambet, mai ridica o spranceana sau mai priveste nostalgic in gol, pe fereasta. Dar, numai tu stii ce placeri experimentezi, cu ce ganduri te lupti si ce intalniri iti provoci. Julian Barnes este acel amant secret care te fascineaza din prima secunda in care faceti cunostinta. Ai vrea sa ii retii fiecare fraza pentru a o reda mai tarziu ca pe un citat extrem de relevant intr-o discutie care nu duce, in aparenta, nicaieri. El spune nespusul, nu se teme de conventii si exploateaza ca material pentru cartile sale tabuurile, excentritatile, absurdul, samburele de singuratate din fiecare si teama de proprii demoni.

Cu fiecare cratima, cu fiecare virgula, cu fiecare punct, semn de exclamatie sau semn de intrebare, cu fiecare cuvant desfacut in bucati si cu fiecare fraza aglomerata cu propozitii, Julian Barnes te apropie din ce in ce mai mult de tine cel care ai fi putut fi daca nu te-ai fi lasat prada convenientelor, temerilor si lasitatilor.

Julian Barnes nu este un scriitor comod.  El iti activeaza cosmarul, iti nuanteaza in gri-uri realitatea si te face sa te privesti in oglinda fara masca sociala pe care ai purtat-o peste zi. Nu se fereste de exploatarea nefericirii, a dezamagirii si a intamplarii care naste drama si isi pune personajele in situatii care le ajuta sa se  inteleaga cu demonii care le bantuie inca de cand s-au nascut.

Privind in soare, una dintre cartile cele mai triste si mai duioase ale acestui scriitor britanic de neconfundat, aparuta la Editura Nemira, in 2011, te poarta, alaturi de personajele sale, prin adevarurile brutale ale fiecarei varste. De la inocenta si naivitatea care este de multe ori confundata cu prostia de catre cei care te eticheteaza mult prea usor, pana la intelepciunea fatalista a varstei de mijloc, Julian Barnes pune in relatie cele mai potrivite tipologii pentru a te face sa intelegi ca nimic nu conteaza mai mult in viata decat cui spui da si cui spui nu. In viziunea scriitorului britanic memoria afectiva nu inmagazineaza decat amintirile care te leaga de oamenii pe care ii iubesti sau ii urasti, in ciuda aparentelor, copiii sunt doar nevoia egoista de a te perpetua si a-ti amagi cu un leac incurabilele simptome ale singuratatii si ratarea te paste la orice pas gresit pe care il faci.

Jean, Michael, Leslie, Gregory, personajele din Privind in soare, nu tin sa te impresioneze prin unicitatea lor, ci, mai ales, prin identificabilul, obisnuitul pe care ti-l servesc cu fiecare replica si cu fiecare traire. Pentru fiecare dintre ei viata nu este o serie de clisee si stereotipii,  ci o serie de dezamagiri, de banalitati, de acceptari a neputintelor si a limitelor, de decizii asumate.

Cinismul, sarcasmul si curajul de a evita compatimirea si autocompatimirea  cu orice pret din scrierea lui Julian Barnes frapeaza, nasc irezistibilul si ard orice urma de patetism, de dulcegarie si de lirism. Totul se transeaza ca in cea mai buna macelarie. Intamplarile, gandurile, sentimentele.  De la prima pana la ultima pagina, cititorul se intalneste cu viata culeasa din cele mai intunecate si neaerisite incaperi ale mintii si sufletului, cu oameni care nu incearca sa braveze, sa se victimizeze sau isi poarte aura de eroi de poveste, ci doar improvizeaza, mint sau fug de minciuna, se tem, se fac de ras, isi asuma ridicolul, fac compromisuri, incearca sa inteleaga moartea pentru a nu se mai teme de ea, isi accepta cu resemnare sau cu demnitate esecul de a avea o viata fericita, inteleg ca multumirea de sine nu tine numai de  realizari, ci si de curajul de a face fata ratarii.

Jean, personajul feminin central din Privind in soare, nu este un personaj feminin tipic. Nu este o fire romantica, se lasa modelata de barbati pentru ca se simte mult mai apropiata de ei, se casatoreste “pentru ca trebuie” si trasforma cu buna stiinta acest “pentru ca trebuie” in “pentru ca il iubesc”, isi asuma rolul de casnica, desi nu si l-a dorit niciodata cu adevarat, are tarziu un copil si nu gaseste placere in relatiile sexuale. Desi este un copil credul, atras de tabieturile adultilor si de zbor, se trasforma treptat intr-o femeie uscata. Tarziu, dupa 30 si ceva de ani, ramane cu greu insarcinata si isi paraseste sotul, convinsa ca trebuie sa isi creasca singura acest copil. Schimba orase, case, locuri de munca mizere si prinsa de acelasi “trebuie sa” care i-a dominat viata face cunostinta intr-o zi, cand isi acorda ragazul sa se odihneasca, cu propriul copil: un baiat timid, izolat, dependent de ea si fara mari ambitii. Dar nu isi pierde seninatatea. Stie ca nu a cunoscut niciodata cu adevarat placerea, ca relatiile intime au fost intotdeauna pentru ea acea cratima care o leaga pe femeie de barbat pentru a-i da un inteles in limbajul social, “cratima sexului”. Stie si nu dramatizeaza. Accepta. Nici macar nu este fatalism. Pentru ca Jean are o aroganta a nefericitului care o izoleaza de fatalisti si patetici. Este o femeie stranie, la fel cum straniu este si copilul pe care l-a crescut. Dar, pe cat de fireasca este Jean in stranietatea sa, pe atat de depresiv si obsedat de moarte, de raspunsuri ca verdict final este Gregory, fiul sau. Batranetea ii gaseste impreuna, pentru ca isi sunt suficienti unul altuia. Nu stiu sa ofere si se tolereaza atat de bine unul pe celalalt, incat un strain le-ar profana universul emotional arid in care supravietuiesc. Desi Jean alege calatoria ca recompensa pentru viata lipsita de pasiune pe care a dus-o, fiul sau rar paraseste propria camera, in timpul liber pe care il are dupa ce se intoarce de la birou. Iar cand o face, se aseaza in fata unui calculator care pare sa aiba raspuns la toate intrebarile sale. Cocheteaza cu sinuciderea, dar nu ii cade niciodata in capcana, la fel cum mama sa a cochetat cu fatalitatea, dar a pastrat-o la distanta.

Pe masura ce ii citesti cartea, “cum reuseste Julian Barnes sa imprieteneasca aceste personaje uracioase  cu cititorul?” se dovedeste a fi o intrebare perfect justificata. Reuseste pentru ca rontaie adevarul ca pe tutun, pentru ca spusul lucrurilor pe nume ii defineste stilul, pentru ca ironia si subtilul se amesteca cu sarcasmul si evidentul pentru a crea paradoxuri compatibile cu traitul de zi cu zi, pentru ca nu glorifica, ci umanizeaza pana la ultima celula. Julian Barnes te face sa si zambesti, in timp ce ridici din spranceana, dar o face in felul in sau de englez pana-n maduva oaselor. Cine se asteapta la ieftinisme, se va simti depasit de finetea, inteligenta si grija cu care Barnes trateaza umorul, iar cine vaneaza conventionalul se va regasi pe sine flirtand cu propriile tabuuri, cu nespusul si netraitul din existenta sa.

Anul asta m-am nascut intr-o duminica

Ziua de nastere te deprima doar daca ii atribui aceasta optiune. Ea poate fi la fel de bine o zi obisnuita cu mustati de cea mai a ta zi din an. Te trezesti, iti bei cafeaua, asculti muzica preferata in timp ce te speli pe dinti si te machiezi, te duci la birou sau mai lenevesti in pat, in functie de ziua din saptamana in care cade, iti mangai pisica, iti hranesti copilul, iesi cu cainele la plimbare, iti imbratisezi partenerul de buna dimineata sau iti zambesti in oglinda a buna dimineata, dupa caz si apoi te scoti in lume si te astepti sa le mirosi de la departare celorlalti a sampanie si a tort, a arbore genealogic, a mama care urla in durerile facerii, a copilarie cu cheia de gat si cravata de pionier, a adolescenta cu iubiri neimpartasite si toane de poet amator, a studentie marcata de prietenii legate pe viata, de iubiri care sapa in memorie gropi in care te ascunzi atunci cand te joci de-a v-ati ascunselea cu amintirile si de o colectie impresionanta de idealuri si principii, a maturitate cu aer de lectii invatate si cu pofta de selectie riguroasa a orice lasi sa ti se  intample, a toate iubirile, fericirile, tristetile, nimicurile, plictiselile experimentate pana atunci. Dar, totusi, nu te miri ca pentru ei, pentru strainii care isi vad de rutina lor si isi ling ca o pisica blana care le acopera traitul, esti doar ecoul unor pasi care te apropie si te indeparteaza. Va veni si randul lor. Uneori te si amuzi facandu-le in ciuda pe la spate.
Cel mai mult si mai mult mie una imi place, insa, faptul ca ziua de nastere nu iti bate in pleoape in fiecare an in aceeasi zi. Daca si-ar alege ca zi de vizita doar sambata ar fi simplu. Ai gati, ai cumpara ceva de baut, ai da o petrecere pentru cei mai apropiati prieteni, ai iesi in oras sau ai sta inchis in camera ca sa iti pui la marinat depresia in suc propriu, ti-ai spune la multi ani si ai avea duminica ca zi de spa. Dar, nu. Intr-un an trebuie sa fii pregatit sa te sarbatoresti intr-o luni, iar in altul intr-o miercuri, de exemplu.
In anii in care esti nascut duminica imprumuti parca aura acestei zile mofturoase, lenese si insiropata in tabieturi. Vorbesti aproape fara oprire la telefon, mai intai cu mama, daca nu iti este prin apropiere, apoi cu toti oamenii dragi care iti incap in buzunarele laterale ale sfarsitului de saptamana, te lafai langa o cafea si aproape ca te soarbe ea pe tine din cateva inghitituri, citesti, desfaci o sticla de vin bun, te gandesti de doua ori inainte de a iesi din pijamale si din papucii de casa, cauti un film bun, te topesti de placerea de a-ti sparge un timpan cu muzica data la maxim si, mai spre dupa-amiaza, te incumeti sa te vezi cu prietenii si te lasi stors ca o portocala de farmec, cu pulpa cu tot.
Da, este al naibii de bine sa fii nascut intr-o zi de duminica.

Despre iubirile ratate in toate felurile

"In ultimii ani are impresia ca incordarea s-a mai risipit, cand ajungi la jumatatea vietii disciplina incepe sa te lase, asa cum se intampla cand serviciul militar se apropie de sfarsit, apoi barbatii devin mai constienti de latura lor feminina si femeile de latura lor masculina, dar acum, in fata ei, incordarea aceea veche se trezeste din nou la viata vazand ruina fiintei care l-a adus pe lume, ultimul martor al slabiciunii, inocentei, singuratatii si durerii sale, al tuturor sentimentelor oribile ascunse, al marii lui rusini."

Nici nu mai stii cand te-ai nascut.

Traiesti de atatia ani fara iubire, incat te-ai trezit intr-o dimineata batran.

Nu poti spune cu exactitate cand te-ai instrainat de tine si de ceilalti, esti doar constient de inutilitatea viselor care candva te faceau sa te crezi neatins de banal, de la fel si de tristetea aceea care devoreaza tot ce i se serveste.

Iubeai si nu iubeai, mai mult experimentai, dar nu credeai ca intr-o zi va trebui sa iti alegi tabara.

De aceea, doar atunci cand ai inceput sa iti costientizezi varsta, ai inteles ca impreuna este definitia fericirii.

Lenea adevaratului tu ti-a alimentat pana la saturatie alterego-urile.

Tu nu erai tu in relatia cu mama, erai acel copil perfect pe care ea si l-a dorit.

Tu nu erai tu in relatia cu tata.

Ti-ai infrant repulsia fata de sange si de moarte si ai mers cu el la vanatoare, ti-ai innabusit pornirile vestimentare si ai purtat intotdeauna costume la mesele in familie, forma suprema de respect in viziune paterna, ai ironizat egalitatea dintre barbati si femei aliindu-te cu traditionalistii, desi ai privit intotdeauna cu admiratie femeia ambitioasa si care nu se sfia sa isi arate adevaratele sentimente si sa lupte pentru ele.

Tu nu erai tu in relatia cu prietenii tai.

Ti-ai dorit sa impresionezi, sa faci mereu ceva iesit din comun, sa starnesti admiratie.

Tu nu erai tu, in primul rand in relatia cu tine.

Ti-ai inchis intr-o cusca slabiciunile, placerile vinovate ti le-ai pus la zid, ti-ai invatat vocea interioara sa vorbeasca o alta limba decat cea pe care o stia, limba propriilor dorinte, ti-ai lasat frustrarile sa saboteze relatiile cu cei mai legati oameni de viata ta, cei al caror sange se amesteca cu al tau ca un dat sau ca un blestem.

Asa ar putea incepe un scenariu inspirat de ultimul roman al scriitoarei Zeruya Shalev, Farame de viata, roman aparut la Editura Polirom in 2012.

Personajele Zeruyei Shalev merg in fiecare zi sa isi viziteze ruinele propriilor vieti si, mai pe seara, sub imperiul intunericului isi descopera ranile pricinuite de cadere, le rascolesc, le curata si le acopera de ochii celorlalti, fara a uita, insa, o clipa de ele.

Uneori parca au chiar o placere vecina cu masochismul de a le testa forta, zvacnetele de durere.

Se aseaza in coltul lor de rutina si retraiesc.

Cu furie, cu teama, cu tristete, cu neputinta, cu dorinta, cu mila si chiar cu ura, uneori, retraiesc frustrarile din relatia cu mama si cu tatal, lipsa de comunicare din relatia de cuplu, dezamagirea pricinuita de existenta la Polul Nord al sentimentelor, alaturi de  proprii copii ajunsi la adolescenta.

Scriitoare cu un acut simt al psihanalizei si cu o sensibilitate care ar putea castiga unul sau mai multe Premii Nobel pentru sensibilitate, daca ar exista un astfel de premiu, Zeruya Shalev construieste in Farame de viata, o carte care te inghite ca un vis agitat, tipologii puternice si usor de recunoscut in viata.

Mama cu doi copii care isi rasfrange netraitul din relatia cu proprii parinti asupra unuia dintre copii si isi rostogoleste intreaga afectiune si posesivitate asupra celuilalt, copilul care incearca sa scape de iubirea sufocanta a mamei refugiindu-se in prima relatie care ii ofera altceva-ul de care are nevoie si copilul respins care incearca sa nu repete cu propriul copil greselile mamei, dar cade in capcana generozitatii emotionale.

In Farame de viata, Hemda, mama, Avner, fiul si Dina, fiica viseaza sa iasa din raza de actiune a greselilor trecutului si sa recupereze o parte cat de mica din normalitatea legaturii parinte-copil si frate-sora.

Se lupta cu boala, cu batranetea, cu ratarea in profesie, cu tentatia tradarii, cu nerecunostinta, cu remuscarea, cu iubirea infranta de rutina pentru a-si elibera linistea si tandretea din capcana greselii.

Sangele le da in clocot si le aminteste ca le curge prin vene acelasi amestec, singuratatea ii ajuta sa se regaseasca si sa isi simta dorul unuia de celalalt, copilaria si tineretea le trimit carti postale prin serviciul de curierat al memoriei.

Acceptarea propriilor neputinte le da, in cele din urma, curajul sa se regaseasca.

Se privesc in ochi, se strang in brate, daruiesc te iubesc-ului libertatea de a le umbla liber pe buze si prin case si traiesc impreuna ce si cat mai au de trait.

In pantofii de dans

Fiecare dintre noi isi primeste, intr-un fel sau altul, rasplata pentru binele si raul de peste anul pe care se pregateste sa il lase in urma, ca pe un insotitor pe un peron de gara.

Unii se aseaza, isi domolesc ritmul si pompeaza viata din propria viata in cordonul ombilical al unui nou eu,

Altii, dimpotriva, isi testeaza limitele, se supun tratamentului pe baza de aventura, tratament cu multe efecte secundare, dar si beneficii.

Indiferent de tabara in care te afli, daca nu iti zambesti a multumire, a amintire imprimata in bataile inimii, inseamna ca trebuie sa te straduiesti mai mult la anul.

Oricum, amestecul acela de sfarsit si de inceput actioneaza ca un drog extrem de puternic.

Esti atat de euforic si de nostalgic, incat raurile de alcool sau de apa plata cu lamaie in care te scalzi nu reusesc sa iti spele toate pacatele si sa iti curate de indoiala toate asteptarile care se cer a fi satisfacute.

2012 a fost pentru mine anul generozitatii ajunsa la adolescenta si al bucuriei de a gusta.

In 2012 mi-am tocit talpa pantofilor de dans si am invatat pasi noi, alaturi de oameni care mi-au aruncat doar o privire pe furis si m-au sarutat in coltul buzelor inainte de a se face nevazuti si alaturi de oameni care s-au decis sa ramana.

Pentru fiecare am impachetat cate un multumesc si l-am expediat printr-un curier rapid pentru a fi sigura ca ajunge la destinatie la momentul potrivit.

Am triat si am asezat pe colectii fiecare concert si spectacol la care am mers, fiecare vis in care m-am intalnit cu prieteni dragi de departe, fiecare dimineata in care cafeaua mi-a iesit cu suficient caimac, incat sa imi zambeasca larg, fiecare cuvant care m-a ajutat sa compun povesti, fiecare intalnire care m-a schimbat si m-a bucurat si, da, imi accept fiecare rid de expresie daca el imi aminteste de o seara in care i-am cedat bucuriei.
In top cinci 2012 intra hoinareala prin Londra si dragostea la primul deja-vu pe care a starnit-o in mine, Let's Do It, Romania!, o campanie pentru curatenia mintii in primul rand, cu oameni curati si frumosi, tabietul incurajat de oceascadecultura,  un concert cu Luiza Zan si doi copii adusi in lumea mea de doua dintre cele mai dragi prietene, copii care m-au adoptat ca matusa, chiar daca nu au aflat-o, inca.
Dar topurile au intotdeauna doza lor de nedreptate si de subiectivism.
Ceea ce pot spune cu certitudine este ca 2012 m-a apropiat mai mult de mine si mi-a ascutit simturile, mi-a perfectionat acel zambet pe care nu as putea niciodata sa il falsific si i-a dat curajului un look casual.
Am incercat sa-mi fiu fidela si sa-mi aplic tratamentul sinceritatii, sa rad mult, sa dansez si sa ascult muzica oricand mi se facea pofta, sa citesc de placere, pe furis sau pe indelete, in functie de ritmul timpului pe care mi-l puneam la dispozitie, sa nu ma ascund dupa false intentii si sa nu am false asteptari, sa ma bucur si sa imi permit sa fiu trista pentru a sti ce gust are acea bucurie adevarata, sa imi fie dor si sa las in urma doruri.
Mi-am poreclit orele, zilele si chiar lunile lasandu-ma sedusa de catre un scriitor/scriitoare, de catre o voce, de catre un cineva cunoscut/necunoscut sau de o stare.
Am avut luni David Grossman, Zeruya Shalev, Jonathan Franzen, Sofi Oksanen, zile Robin and The Backstabbers, zile Kyla La Grange, zile Alternosfera, zile Soley, zile Led Zeppelin, zile Maria Raducanu si zile Luiza Zan, zile ceascadecultura, zile cu mustata si zile cu ochelari funky, zile "ce simpatic esti, chiar imi placi" si zile "fugi de-aci ca esti un nesuferit", ore morocanoase, ore somnoroase, ore topaitoare si ore pline de inspiratie si creativitate.
Daca ma intreba cineva, de exemplu, "cat e ceasul?" eram tentata sa raspund "o ora si zece minute de cand sunt cam somnoroasa" sau "eu si doua minute de cand topai de bucurie".
Iar daca uita vreun apropiat ce zi este si apela la bunavointa mea ii puneam in gand o melodie de asteptare ca sa nu il incurc si mai rau cu un "e ziua in care m-a inghitit proza Zeruyei Shalev si m-a devorat ca pe o portie de aripioare de pui picante".
Dar ce party pe cinste i-am pregatit lui 2013.
Parca mi-e pofta de spectacole de balet, de scurt metraje, de documentare si de filme de animatie, de The Wall, de Depeche Mode, de o nunta, de un nepot/nepoata, de Julian Barnes si Hemingway in exces,  de stilul funky-vintage-boho-glam, de psihanaliza, de o intalnire de zece ani, de noi proiecte, de iubire fara perdea, de calatorii care sa se adauge la colectia de deja-vu-uri.
Sper sa aduca el sampania si artificiile.

Noapte-n ambalaj ecologic

Ce tii in mana?
E luna plina din hartie reciclabila.
Si de ce mi-o daruiesti?
Nici nu mai stiu cu exactitate.
Sa fie rasul tau cu radacinile adanc infipte in pamantul naturaletii, privirea ta neatinsa de particulele de praf ale ipocriziei, aerul curat pe care il respir prin porii pielii tale de fiecare data cand o ating timid sau, pur si simplu, felul in care iti asezi fiecare gest la locul sau?
Dar de ce stam, totusi, pe intuneric?
Nu ti-am spus?
Nu, dar imi vine sa zambesc a intelegere.
Credeam ca stii deja.
De cand te cunosc, lumina artificiala ma oboseste.
Tu mirosi atat de misterios a poveste si stralucesti atat de puternic a liniste, incat adorm si visez ca intunericul nu mai vine.
Ah, cred ca iar am nimerit o noapte in ambalaj eco.
Da, dar nu-i nimic, maine iti vor polua aerul pe care il respiri in bucataria micuta in care iti bei cafeaua incertitudinea, nepasarea si supunerea.
Stiu.
Deja mi-e dor de rotunjimea ta de hartie.
Si mie de interiorul tau de plastic.
Hai sa ne jucam de-a fazele lunii de hartie!
Hai!

Intamplare cu personaje discrete

Ce desfatare sa nu ma simt agresata verbal cand vorbesc cu tine,
Ce incantare sa te pot privi pe furis,
Ce liniste se face de fiecare data cand intri intr-o incapere,
Ce bine imi este cand te furisezi pe sub pielea mea pentru a-mi auzi mai bine inima cum bate,
Ce gustoasa e privirea ta,
Ce misterios e labirintul venelor tale de fiecare data cand imi mangai fata cu interiorul cald al palmelor,
Ce sigura sunt ca o sa te intorci iar si iar, chiar daca pleci destul de des fara sa spui nimic,
Ce eu sunt in rarele momente in care buzele iti sunt sparte in doua de un firav "tu..."
Ce nebunie ma cuprinde in zilele in care ma iei hotarat de mana si incepem sa dansam linistit prin camera plina de particulele de praf ale iubirii,
Ce tu esti si ce eu sunt si ce noi misto facem,
Parca ar fi prima compunere pentru care am primit un zece.

Florareasa

La varsta sa zambetul ii este lipiciul in relatiile cu cei din jur, in solduri i se pot ghici urmele lasate de cei 3 copii nascuti acasa, cu moasa, buzele stralucesc, dar nu accepta rujul, ochii te citesc si iti asilimileaza mult din inteles, urechile stiu sa iti asculte adevaratele dorinte, iar glasul moale, de femeie sfatoasa, iti spune exact ceea ce vrei sa auzi.

De cand se stie vinde flori.

A inceput la pravalia bunicii, in diminetile de vara.

In loc sa se joace toata ziua ca ceilalti copii, prefera sa aleaga cu atentie cele mai proaspete flori si sa isi imagineze cate o poveste despre cei care le cumparau.

Si prima parte din viata i-a trecut printre flori, fara prea multe studii, fara povesti personale impresionante.

A avut o singura iubire ale carei urme in prezent sunt cei trei copii despre care stie mult mai putin decat stie despre clientii sai.

Ii place sa ii asculte pe ceilalti.

Oamenii vin sa cumpere flori, de cele mai multe ori pentru ca se simt vinovati, obligati, tristi sau indragostiti si este imposibil sa nu le scape cate o frantura din propria viata.

De exemplu, pe fata aceea atat de absenta si, totusi atat de plina de viata pe care a intalnit-o cand  lucra intr-un spital de boli psihice nu o va uita cat va trai.

S-a legat intre ele o prietenie care sfideaza timpul, statutul social, educatia, varsta.

Spitalul acela a reprezentat pentru ea locul cel mai trist, cel mai incarcat de viata jupuita de stratul de convenienta.

A ajuns acolo din intamplare, intr-o perioada in care rautatea gratuita a vecinei care ii era si concurenta a indepartat-o de oameni si de povestile lor si a vandut flori personalului, pacientilor si vizitatorilor timp de doi ani.
“Locul de aşteptare”, antecamera din faţa biroului managerului era locul sau preferat, incarcat de atatea emotii si liniste tinuta sub control, incat te atragea ca un magnet, mai ales daca iubeai oamenii si povestile lor.
Statea acolo si asculta minute in sir, trangad cu urechea la franturi de conversatii in care nu era implicata sau aruncand replici capcana celor pe care ii simpatiza la prima vedere.
Intr-una din zilele in care isi savura pauza in "locul de asteptare" a intalnit-o pe ea.
Din intrebarile pe care le punea celor din jur a reiesit ca nu era acolo in calitate de pacienta, ci venise sa vada pe cineva, pe cineva extrem de apropiat dupa cum s-a simtit in vibratia din vocea sa.
Florareasa a indragit-o pe loc si s-a oferit sa o indrume.
Era evident ca fata venise pentru prima data acolo si ca locul acela ii starnea o suferinta profunda.
Dupa nici cinci minute florareasa si fata erau prietene, iar fata, o neindemanatica cand venea vorba de controlul cuvintelor, a inceput sa scape franturi din propria viata.
Venise pentru barbatul pe care il iubea pana la suferinta, barbat care intr-o zi se trezise fara sa se mai recunoasca, desi stia cine este si care a trebuit internat.
Iubirea pentru el ii starnea fetei, pe langa suferinta, o tandrete incomensurabila si o nevoie aproape patologica de a-i reconstitui viata pentru a i-o povesti si a-l face sa se doreasca asa cum este, de fapt.
Barbatul avea zile cand nu o recunostea, iar ca straina nu ii intra deloc in gratii.
Dimpotriva.
O privea cu rautate si ii intorcea spatele, prefacandu-se ca fumeaza, desi era nefumator si fireste ca nici nu avea tigari in dotare.

Fumatorul era alter-ego-ul sau pentru momente ca acestea.

Se intampla, insa, uneori, desi destul de rar, sa aiba momente de luciditate in timpul acestor crize de instrainare.

In acele momente o mangaia pe par si ii spunea: " fetito, noi doi vom prinde multe rasarituri impreuna si vom infrunta multe apusuri" si o tinea de mana, ii vorbea despre orice  pana se pierdea din nou in nebunia lui.
De cate ori nu si-a zis ca e ultima zi cand se mai apropie de el.
Dar pur si simplu dorinta de a-i fi alaturi era mai puternica.
Dorinta si acel amestec de ciuda, iubire, incapatanare, senin si intunecat din sufletul sau.
Florareasa aceea rotofeie si trecuta era singura careia ii putea vorbi despre asta fara sa ii fie rusine.
Dupa ce a cunoscut-o, statea ore in sir si isi radiografia impreuna cu ea vina, iubirea, neputinta, limitele, iar spre finalul zilei se simtea ciudat de linistita.
Prietenia si impletirea povestilor care iti compun viata, isi spunea inainte de a adormi, sunt singurele deprinderi care te ajuta sa traiesti cu esecul unei iubiri si cu propriile neputinte.
Singuratatea este doar pentru cei nebuni sau care sufera de vreo infirmitate emotionala de netratat.
Poate intr-o zi voi reusi sa ies din lumea lui fara sa las urme de suferinta si praf de intrebare.
Florareasa imi arata rascrucea.

Bucataria cu vedere spre tine

Pe tine te iubesc-ul  te-a privit de fiecare data de la o oarecare distanta.
Te-ai apropiat de cateva ori de el suficient incat sa iti doresti sa ramai, insa frica ti-a fost mai puternica.
Asa ca mi-am luat bucatarie cu vedere spre tine pentru a te ademeni cu aromele te iubesc-ului meu.
De cele mai multe ori, asa cum era de asteptat, esti plecat din interiorul tau mobilat minimalist, dar cu gust.
Insa cand revii, cand te odihnesti dupa lunga calatorie pentru cautarea acelui altcineva cu care te minti cu incapatanare, in bucataria cu vedere spre tine se joaca de-a v-ati ascunselea copii care zambesc cu sufletul in cautare de parinti fictivi, iar in cuptor se coc prajituri cu ravas.
De fiecare data cand gusti din prajiturile in care pun 500 de grame de senin, 500 de grame de pofta de joaca, 1 kilogram de cautatura amestecata cu suflet si un kilogram de elinistesicebineimieste (o faina speciala care ajuta aluatul prajiturilor cu ravas si facute cu dragoste sa creasca), ma privesti si intelegi ca locul tau este in acea bucatarie si ca absenta ta este umbra prezentei mele.
In una din zilele in care ti-ai permis sa lenevesti in bucataria cu vedere spre tine ti-a fost atat de bine langa mine, incat ai atipit si ti-ai intarziat plecarea.
Ba mai mult, ai indraznit sa si visezi.
Te si imaginai liber, dezbracat de orice prejudecati, frici si conveniente, cu un zambet mare cat sufletul tau ratacit, cuibarit in caldura unui inceput promitator.
Tic-tac-ul ratiunii nu iti mai suna in urechi, planul isi infundase nasul in hartiile pe care de mult nu le mai rasfoise, iar tu tanjeai dupa rasfat.
In acea zi ne-am cunoscut cu adevarat.
Din acea zi nu ai mai reusit sa ma uiti, desi inca ratacesti.
Din acea zi m-am lipit de tine ca un timbru pe o carte postala trimisa cuiva drag si ma porti peste tot.
Inca nu esti pregatit sa imi daruiesti te iubesc-ul, dar l-ai primit pe al meu si iti vindeci toate ranile cu el.
Si din cand in cand ne privim in ochi in bucataria cu vedere spre tine.
Pana intr-o zi.
Cand vei ramane pentru totdeauna.

Igiena afectiva

Pentru a simti din nou pe cineva de care te-ai instrainat trebuie sa te curati de tot uratul dintre voi, sa iti amintesti, sa iei pe rand fiecare sentiment, fiecare privire, fiecare atingere, fiecare cuvant rostit si sa le dezinfectezi de orice parazit emotional, de orice urma de ura, de nepasare si razbunare.
Daca nu reusesti de unul singur si ai nevoie de inspiratie, scriitorul David Grossman a scris o carte numai buna de folosit pe post de manual pentru invatarea gramaticii afective, Pana la capatul pamantului.
Grossman este mai intai de toate un maestru al dialogului interior reflectat in relatiile, de multe ori esuate, traumatizante, inrobitoare, pline de lectii cu cei mai apropiati oameni din viata cuiva. Cartea sa te lasa fara respiratie, musca din sentimente si este scrisa in ritmul condamnatului la moarte care vrea sa isi povesteasca toata viata intr-o singura zi.
Odata luata decizia de a citi cartea, existenta semnului care marcheaza pauza de lectura va fi aproape uitata, iar momentele de ragaz din timpul unei zile pe care vei incerca sa le gasesti vor fi pentru a iesi din lectura, nu pentru a relua lectura.
Intregul text te doare, intregul text se imprima in buricul degetelor si pe retina, iar trimiterile sale catre esentele sufletului te induioseaza profund.
Lirismul, firul narativ care oscileaza intre trecut si prezent, dialogul care se pierde in vocea povestitorului, schimbul de pase de la persoana intai la persoana a treia, punctul aflat uneori la zeci de propozitii distanta de inceputul unei fraze, intensitatea trairilor, sinceritatea brutala, vartejul de ganduri, emotii, autonaliza, actiunea te subjuga si nu iti doresti decat sa ajungi la final pentru a te odihni si a intelege.
Ora, personajul central al romanului Pana la capatul pamantului, o femeie trecuta de ceva vreme de prima tinerete, dar cu o frumusete inca pregnanta si cu o forta interioara care de multe ori ii copleseste pe cei din jur este puntea de legatura cu celelalte personaje si samburele de emotii al intregului roman. Atat mintea cat si sufletul Orei folosesc puterea de vindecare si de exemplificare a detaliului si in momentele de traire interioara, dar si atunci cand se afla in prezenta unei fiinte dragi, iar fragmentarea sentimentului pana la os este specialitatea sa. In jurul Orei migreaza Avram si Ilan, barbatii intre care este prinsa inca din tinerete intr-un triunghi amoros greu de inteles.
Osciland intre intamplari din trecut si amprenta necrutatoare a prezentului, David Grossman isi ghideaza personajele printr-o lunga calatorie a sinelui, calatorie in care rani vechi si adanci sunt redeschise, iertarea invocata si vindecarea, pacea cautate.
Peste o astfel de carte nu ai cum sa treci gandindu-te la ce este de mancare in frigider.
O astfel de carte se citeste cu propriul trecut lafaindu-se undeva in privire si cu prezentul scrutandu-te din imediata apropiere a degetelor care dau pagina dupa pagina.
Iar cand ajungi la final musti la randu-ti cu pofta din propriile sentimente, mai vrei, mai speri, te lasi ademenit de disperare, dar atipesti si uiti.
Pana maine.

Vara din ochii nimanui

Mi-e dor de anotimpul torid din ochii tai, de sub pielea ta,
Mi-e dor sa imi spui "iubito, ai un rasarit si pentru mine in sufletul tau?" si sa te joci cu vantul din parul meu,
Mi-e dor sa-mi zambesti si sa te tolanesti la soarele din zambetul meu,
Mi-e somn de tine.
Dar pasii iti sunt, inca, straini de locurile in care iti las in fiecare zi cate o ramasita a festinului cu zambete, tristeti, cuvinte, taceri, atingeri pe care mi-l serveste destinul.
Ratacesti fara a uita sa ma cauti,
Te pierzi pe acolo cautand un aici numai al nostru.
Ne suntem datori cu prezenta, o stii la fel de bine ca mine.
Asa ca iti iubesc absentele, iti doresc caldura inceputului si iti astept racoarea diminetilor in care vei fi.

Ceai negru cu deja-vu

Cobor din avion si deschid bine ochii verzi de vultur blond in stare sa devoreze chiar si interiorul banal al unei sali de asteptare dintr-un aeroport micut.

Arome, atmosfera mocnind a altceva, oameni si aerul lor de viata traita cu accente de automatism si unicitate, trench-ul meu crem usor sifonat si cu miros de acasa si oameni de-ai mei din avionul si autocarul cu care am calatorit pana aici.

In sfarsit ma intalnesc cu Londra.

Oricat as incerca sa fiu de discreta tot ma inhait cu euforia, cu fetele needucate ale gramaticii, interjectiile si cu poftele de nestapanit.

Cand calatoresti spre locuri straine tie cliseele, frumos impaturite, isi gasesc loc in buzunarele laterale ale mintii, iar asteptarile tin sa se asorteze si sa isi potriveasca dimensiunile cu emotia in stare pura, imi suna, in urechile inca infundate dupa zborul de 3 ore, o voce care poate fi a mea sau poate fi a orcui altcuiva.

Dar cui ii pasa? Cine o asculta?

Sunt prea multe locsoare in sala de asteptare prin care sa ma ratacesc la propriu pana sa gasesc adevaratul drum spre statia de metrou, prea multe priviri admirative de aruncat noncoformistilor pe care intotdeauna i-am iubit, prea multa panica tinuta in frau, dar gata sa atace venele prin care pare sa curga oboseala si nu sange, prea multe limbi vorbite pe tonalitati diferite, prea multa curiozitate, prea multa bucurie ca ma aflu unde ma aflu.

Asa ca ma las condusa de brat de cea care intotdeauna ma salveaza in astfel de situatii, intuitia si ajung la cea mai apropiata statie de metrou in nici cateva secunde.

Desi imi vine greu sa ma despart de forfota din jur, ma las aproape hipnotizata de semnul care marcheaza intrarea in maruntaiele Londrei pentru a nimeri in mijlocul altei forfote, la fel de magnetica, cea a Underground-ului.

Hipsteri, rockeri, rastamani, oameni de afaceri in costume de firma si cu pantofi rupti, doamne elegante sau fete care combina stilurile vestimentare precum aromele in mancare, brate, fete si picioare din rase diferite, zambete amabile, accente cu tenta poetica se amesteca in cel mai firesc mod cu putinta.
Ma pierd in hatisul contemplarii pentru cateva secunde sau poate minute si ratez primul metrou.
Dar regretul nu pare sa imi dea tarcoale asa ca il astept pe urmatorul simtind cum relaxarea pune stapanire pana si pe cocoasa detasabila in forma de rucsac care zace langa picioarele mele de calator.
Totusi, trebuie sa aflu daca sunt pe peronul potrivit.
Si cum nu am fost niciodata prietena cu hartile, prefer sa colectionez zambete politicioase si explicatii mai mult decat generoase de la strainii aceia din cauza carora sunt inca pe peron.
Da, sunt pe peronul potrivit si in nici 2 minute va sosi urmatorul metrou.
Un deja-vu in compozitia caruia se regasesc un pub, o halba mare de bere si eu cu gura pana la urechi in incercarea de a prinde bucuria ma strabate cu intensitatea unui fior si simt ca m-am indragostit.
Ce greu imi va fi sa parasesc acest oras pe care deja il iubesc, desi inca nu il cunosc, imi zic de pe scaunul de metrou.
In scurt timp ajung in statia mea.
Pun piciorul drept pe peron, nu ma mai satur de privit in jur, pun si piciorul stang, imi atasez cocoasa si pornesc in cautarea prietenei cu care mi-am dat intalnire la Piccadilly Circus.
Din fericire o zaresc pe scarile rulante imediat ce le abordez.
Si pe ea pare sa o macine aceeasi curiozitate si acelasi entuziasm.
Impreuna iesim sa infruntam Londra de la suprafata, Londra muzeelor si a cladirilor din caramida, a pub-urilor si a magazinelor de lux, a music-hall-urilor, a magazinelor de suveniruri detinute de imigranti, a ploii capricioase, a podurilor peste Tamisa, a british  lunch-ului si a ceaiului negru, a autobuzelor supraetajate si a taxi-urilor cu aer de epoca, a cabinelor telefonice rosii si falnice in unicitatea lor, a parcurilor cu veverite, a curcubeului uman prevestit de ploaia de nonconformism de la metrou.
Dupa cativa pasi facuti cu aviditatea cuceritorului incepe si ploaia, binecunoscuta ploaie londoneza.
Este exact cum ne asteptam sa fie, scurta, cu rafale de vant, cu intermitente, cu putin soare dupa si totusi ne surprinde.
Umbrelele de dimensiuni medii pe care le-am adus de acasa nu prea par sa faca fata.
Ne uitam in jur pentru a invata de la localnici.
Multi dintre ei nici nu au deschis umbrelele, se multumesc cu trench-urile care le imbraca graba de a ajunge undeva, oriunde, pentru ca in Londra, dupa cum aveam sa constatam in scurt timp, graba, pofta de distractie si laissez faire-ul sunt un mod de viata.
Zambim, palavragim, primim in dar zambete de la necunoscuti si ne grabim sa ajungem la hotel.
Cladirea micuta, dar prietenoasa a hotelului, cu un pub alipit ca un siamez, ne inghite imediat ce facem check-in-ul.
Ne debarasam in graba de bagaje, ne schimbam pentru o plimbare lunga in marele oras si pornim in explorare.
Din acest punct totul se transforma intr-un vartej de locuri, oameni, stari, gusturi care se lipesc de memorie si de suflet ca o pisica lenesa intr-o dupa-amiaza torida.
Mersul cu autobuzul poate fi comparat fara teama de a exagera cu un studiu socio-cultural in toata regula, plimbarile pe strazile niciodata goale te fac sa pierzi notiunea timpului, parcurile te imbie sa te descalti si sa te tavalesti prin iarba, cafenelele si pub-urile te tenteaza sa devii dependent de discutiile la o cafea si de berea cu prietenii savurata in picioare, daca se poate chiar la intrare, in aer liber, muzeele te incarca de trecut si de prezent si iti pun la incercare cultura generala, London Bridge-ul mai pe seara te lipeste ca pe un timbru pe vederea aleasa cu grija si trimisa cuiva drag, magazinele de suveniruri dau pe afara de lucruri de care nu ai nevoie, dar pe care sfarsesti prin a le cumpara.
5 zile la Londra, daca indragesti Londra din prima, te fac sa te simti in acelasi timp si acasa si in vacanta.
Ceaiul negru cu biscuiti de la micul dejun, cocktail-urile pimms mai pe seara, dansul fara inhibitii intr-un club oarecare, un cappucino spumos savurat in cea mai vintage si mai lipstita de conformism cafenea in care am huzurit vreodata, oamenii pe care i-am cunoscut mi-au lasat un gust-intens-de-intotdeauna-aici.
Dincolo de London Eye, London Bridge, Westminster, British Museum, Hyde Park, Covent Garden, Harrods, Soho, Piccadilly Circus, Tate Modern Museum, Imperial War Museum, Russell Square, Londra mi-a ramas pe retina, in bataile inimii si pe circumvolutiuni pentru firescul cu care fiecare se ingrijeste de propriul fel de a fi, pentru lipsa de prejudecati, pentru bucuria de a trai, pentru accentul englezesc delicios, pentru muzica, pentru disciplina de a construi un model cultural, pentru mirosul-de-orice-e-posibil care pluteste in aer, pentru diversitate, pentru dragostea la primul deja-vu pe care a starnit-o in mine pana in maduva oaselor.

Iubirea confortabila si iubirea rana deschisa

Fiecare dintre noi a oscilat macar o data in viata intre acea iubire care te macina si doare ca o rana adanca, dar care simti, intr-un prezent continuu, ca face parte din tine si nu ai vrea sa se sfarseasca si iubirea confort, mai mult oferita de celalalt decat simtita de tine insuti, dar care te protejeaza, uneori de propriile ispite si te revigoreaza ca un somn lung.

Si cu toate astea nu vorbim prea des despre astfel de te iubesc-uri pentru ca nu este usor sa iti recunosti slabiciunile.

De aceea, refugiul in paginile unei carti ale carei personaje traiesc situatii similare poate fi aproape un rasfat.

Jeffrey Eugenides, un scriitor controversat, dar irezistibil, construieste astfel de personaje in cartea sa Intriga matrimoniala.

Madeleine, Mitchell si Leonard  isi leaga vietile intr-un mod distructiv si ireparabil, se iubesc si se urasc, se admira si se dispretuiesc, se maturizeaza impreuna, asa cum numai la douazeci si ceva de ani se poate intampla.

Actiunea in toiul careia se trezesc este plasata de catre autor in America anilor '80. Dupa cum poate afla orice cititor, avizat sau incepator, rasfoind paginile care preced inceputul propriu-zis al romanului Intriga matrimoniala, tara in care isi traiesc vietile Madeleine, Mitchell si Leonard  este in recesiune, ca si viata de colegiu. Insa cafenelele sunt pline de copii invatati care citesc Derrida si asculta Talking Heads. Intr-o astfel de cafenea o intalnim si pe Madeleine, personaj care oscileaza intre un romantism induiosator incurajat de scriitoarea sa preferata, Jane Austen si egoism cu reflexe de culpabilitate.

Autorul ne face cunostinta cu ea intr-un moment crucial, absolvirea colegiului, moment in care nedumerirea existentiala atinge curba cea mai periculoasa, cea conturata la intalnirea dintre visele pe care unii si le construiesc inca din copilarie si realitatea chiriei care trebuie platita si a nevoilor primare care trebuie satisfacute.

Totusi, in acest moment, pe Madeleine par sa o macine mai mult problemele emotionale: este indragostita de Leonard, un tip instabil din toate punctele de vedere, dar cu o minte sclipitoare si care o atrage aproape patologic si se bucura si de prezenta reconfortanta a lui Mitchell, admiratorul sau inflacarat, pe care ea il vede insa mai mult ca pe un prieten si care este dispus sa renunte la orice pentru a o face fericita.

Cand este nevoita sa iasa din acest triunghi emotional Madeleine il alege pe Leonard, care azi o respinge, maine are nevoie acuta de ea, pentru ca, la fel ca personajele din romanele scriitoarei sale preferate, crede in acea dragoste salvatoare, care invinge dincolo de orice obstacol sau in ciuda oricarui obstacol.

Nici cand afla ca depresia sa care pare sa se cronicizeze este de fapt parte a unui diagnostic mult mai grav Madeleine nu il abandoneaza pe Leonard. Dimpotriva.

Alege sa se casatoreasca cu acest Leonard care are momentele sale de geniu.

Dar, in secret, tanjeste dupa confortul unei vieti simple, echilibrate, normale, dupa admiratia teologului care ar fi dispus sa renunte in orice moment la tot pentru a o face fericita.

Jongland cu teorii la moda in anii in care plaseaza actiunea, cum ar fi feminismul si amintind, cu o nelipsita doza de criticism si ironie de intensitatea iubirilor din romanele lui Jane Austen, Jeffrey Eugenides construieste personaje puternice, carismatice, fata de care nu poti ramane indiferent.
Le simti tristetea, nesiguranta, nehotararea, pasiunea si nu poti sa nu fii acuzat dupa ce termini de citit cartea de partipris-uri.

Cunosti America anilor '80, patrunzi in lumea universitara a acelor vremuri, stai in acelasi laborator cu cercetatori proaspat iesiti de pe bancile facultatii, simti suferinta unui bolnav psihic si calatoresti prin lume cu un pasionat de religie, iar in final ramai cu gustul unei povesti ai carei eroi nu sfarsesc fericiti, ci constienti de faptul ca viata este o continua lupta intre ideal si real.

Potriveala

Potriveala se naste actiune si sfarseste ca stare.

Nu e usor de atins, dar uneori, daca are chef, vine de la sine.

Potriveala e asociata cu zambetul, cu rosul in obraji de bucurie, cu linistea interioara, dar, in mod ironic, o caracterizeaza mai mult sobrietatea lucrului bine facut.

Potriveala uraste cliseele, retetele prefabricate sau sfaturile intelepte.
Cand este supusa unor astfel de tratamente devine extrem de capricioasa, mai ales cand sosirea sa este intampinata cu formula "omul potrivit la locul potrivit" si intinde, fara mustrari de constiinta, capcane de potriveala, false potriveli,

Iar ritmul in care atinge finalitatea nu este aproape niciodata acelasi.

Potriveala fiind extrem de energica, adora perioada in care este actiune.

Ii plac diminetile, harnicia, ambitia si perseverenta celor care o pun in miscare

Si are cate o surpriza pentru fiecare dintre cei pe care urmeaza sa ii viziteze ca stare si care o impulsioneaza ca actiune.

Potriveala nu prea are incredere in alte stari si actiuni care incearca sa ii saboteze importanta, iar prietenii sai cei mai buni sunt propriile sinonime, asa ca de fiecare data cand ii se face dor de ei isi dau intalnire in DEX, intotdeauna la aceeasi pagina si cu aceeasi vecini de explicatii gramaticale.

Niciodata nu i s-a intamplat sa primeasca reclamatii din partea celor pe care ii unge cu propria prezenta si are usoare aere de superioritate, dar stie sa le controleze, astfel incat, in momentul in care da peste esec sau depresie reuseste chiar sa le ridice putin moralul.

Oricine ar trebui sa stie ca potriveala vine val-vartej si se retrage cu o discretie desavarsita, dar parfumul si urmele prezentei sale persista o viata.

Potriveala stabileste intalniri, deschide ochi si inimi si scurma in profunzime sentimentul de viata cu rost pentru ca destinul sau consta in a contura destine.

Treceri pe langa

A fi acolo nu tine numai de prezent.

A fi acolo isi ia drept coordonate importanta pe care tu o dai unor oameni sau unor intamplari si intensitatea la care transformarile in interiorul tau se produc cu acei oameni, traind acele intamplari.

Te poti simti miez fara sa-ti mai amintesti exact de ce, pentru ca amintirea si-a plantat radacini atat de adanci, incat, din cand in cand, mai da cate o floare.

Si atunci te regasesti admirand acea floare, bucurandu-te de ea, fara sa mai stii, cu exactitate, in ce conditii ai plantat semintele.

Asa se construieste fiecare poveste, fie ea frumoasa, induiosatoare, trista, banala sau cu aere de unicitate.

Si te simti de parca ai fi calcat pe un teritoriu atat de familiar si totusi strain, cu o nota stranie de intimitate si de raceala care pluteste peste tot.

Nu toate povestile te indeamna, insa, sa ramai, sa fii miez.

Ai vrea sa treci pe langa, sa le observi de la distanta ca un voyeurist si sa le imbraci in cuvinte fara sa simti ca te-ar putea schimba iremediabil.

Dar, totusi, esti acolo, personaj principal, pozitiv sau negativ, dupa caz.

Trecerile pe langa sunt, de fapt, lasitatile pe care amintirea si le permite.

Stie ca ar trebui sa isi revendice acea poveste, dar se bucura de luxul de a schimba partile care nu ii convin, care nu se potrivesc imaginii despre sine.

Amintirea este, orcum recunoscuta pentru subiectivitatea sa.

Nu i-a placut niciodata acea strictete de raport de activitate pe care oamenii o asteapta de la ea.

Asa ca, da, trecerile pe langa sunt nisele in care se strecoara cand simte ca se cere mult de la ea sau cand pur si simplu isi odihneste generozitatea.

Nu prea ii pasa, in astfel de momente, ca cel care vrea sa isi aminteasca si experimenteaza doar o trecere pe langa, se lasa macinat de angoasa, tristeste, dezamagire sau usurare.

Pentru ea trecerea pe langa inseamna liniste, pentru cel care o cauta, un gol in memorie.

Nu ii place, insa, sa fie confundate trecerile pe langa cu uitarea.

Uitarea este stadiul ultim al unei boli grave de care sufera cineva, pe cand trecerea pe langa este doar o forma de a ignora o realitate orcum acolo.

Amintirea are suficienta incredere in instinctele sale, incat sa stie cand sa excite senzatia de "sunt acolo, intotdeauna am fost acolo" si cand sa se imprieteneasca cu lasul " hai sa vedem ce se intampla daca ma aliez cu indiferenta".

Nu e usor sa accepti ca esti de acord cu trecerea pe langa cand stii ca ai iubit cu intensitate si firesc, cand visezi oameni si locuri care ai fi vrut sa ramana in realitatea ta, cand te-ai schimbat intr-atat, incat vrei sa iti amintesti cum erai, cand ti se face dor de radacinile care dau acum flori atat de frumoase.

Dar faci un pact cu amintirea, pentru ca este singura care te insoteste pana la capat, indiferent cat de ciobita ar fi de rostogolirea sa prin timp.

Cand ipotenuza intalneste cateta

Daca ma iubesti, vei vedea in mine tot ce ti-ai interzis pana acum sa observi,

Daca privirea mea o intalneste pe a ta si isi schimba culoarea, vei uita ca ai fost toata viata omul complezentelor,

Daca imi simti lipsa fara ca macar sa ma cunosti, inseamna ca ma vei intalni intr-o zi si ne vom povesti pana la epuizare cum a fost unul fara celalalt,

Daca te intorci din drum pentru ca simti o prezenta straina, nu trage concluzii pripite, fii doar convins ca aveam chef sa fac o plimbare cu tine in timp ce imi vedeam de viata mea intr-un birou cu mult soare si cu o ceasca de cafea cu caimac in fata,

Daca adormi si visezi fara sa iti amintesti, sigur avem vise comune pe care numai impreuna le putem spune pe nume,

Daca te simti singurul unghi drept dintr-o situatie inclinata si fara iesire, in aparenta, nu iti reprosa unicitatea, exploateaz-o,

Daca taci de prea mult timp, nu iti cauta cuvintele, lasa-le pe ele sa te gaseasca,

Daca in drumul spre casa te intampina pe prag o pisica si nu stii ce sa faci, nu incerca sa ii alegi un nume de alint, da-i de mancare si ia-ti la revedere, pentru ca semnele ti se arata numai atunci cand esti pregatit sa le citesti,

Daca ti s-a servit macar o data replica "permite-mi sa nu te cunosc, pentru ca ar fi gresit din partea mea sa intru in viata ta fara sa am de gand sa stau", inseamna ca stii ce gust are propria dezamagire si frica din celalalt,

Daca te joci de-a v-ati-asunselea cu "incercarea moarte n-are" si ai impresia ca de fapt joci baba oarba, s-ar putea sa uiti de ce ai vrut sa incerci,

Daca pleoapele tale clipesc prea des si necunoscuti cu fete mai mult sau mai putin prietenoase au impresia ca le faci din ochi, inseamna ca "vino-ncoa" iti joaca o farsa,

Dar, mai ales daca nu te inclini suficient in fata intamplarii pentru a te intalni cu dorinte ascunse, nu vei sti niciodata cum sa definesti curajul.

(Orice numai Sonet nu) de primavara

Primavara respira prin pielea ta de cinic de fiecare data cand renunti la agresivitatea verbala si privesti cu bucurie retinuta in jur,

Primavara se imprieteneste cu copiii care se joaca de-a indienii pe strazi cu soare si zambesc cu sufletul in cautare de parinti fictivi,

Primavara te asteapta in posta, iubire, fie ea virtuala sau de scara de bloc cu patru etaje,

Primavara te surprinde imperechindu-te cu ciorapi rosii cu fir lycra si te incurajeaza complice,

Primavara iti plombeaza absentele din rasul cu gura pana la urechi trimis in cautarea bucuriei,

Primavara te plimba cu taxi-uri cu tarif 0/km pe strazi pe care te poti intalni si reimprieteni cu tine,

Primavara iti cunoaste atat de bine placerile vinovate, incat te supui dezmatului de fiecare data cand iti vine in vizita,

Primavara nu respecta regulile politetei cleioase si e cand rece, cand fierbinte,

Primavara vine si trece languros, suav, candid, dar niciodata indiferent.