Vrei la cinema? feeling

CD-uri, carti de psihologie, bijuterii, aparat foto,

Totul este iluminat cu semnul de carte cu o camee visatoare dar nemiloasa infipt in ea, poeziile lui Frank O'Hara.

Si televizorul, sa nu uit televizorul.

E deschis dar am o senzatie acuta de sala de cinema.

Citesc:
"Cinematograful e crud ca un miracol.

Stam in intunecata sala

Nu-i cerem nimic

Spatiului gol si alb

Decat sa ramana pur.

Dar brusc, facandu-ne in ciuda se innegreste.

Nu prin mana care tine condeiul. Nu exista nici un mesaj.

Noi insine aparem goi pe malul raului in timp ce aparatul se avanta mai aproape.

Tipam, flecarim, ne zbenguim si ne spalam pe cap.

E oare rugamintea noastra sau dorinta ca acestea sa se intample?

Parca ar fi reala placerea de a iubi o umbra si-a mangaia un simulacru."

Mergem la film?

Safe sex?

Banana si portocala s-au intalnit intr-un supermarket fara personalitate dintr-un cartier populat de oameni frustrati si cu banii foarte bine numarati.
Era o zi obisnuita.
Ei bine, poate putin mai innourata decat de obicei.
Portocala se trezise brusc izbita in obrazul ei fin de portocala proaspat culeasa de alte cateva portocale cu fundul in sus si din clasa de mijloc a portocalelor.
Habar nu avea cum ajunsesera si alea acolo.
Offf, si nu reusise inca sa-si improspateze portocaliul coajei.
Cu doua rafturi mai incolo banana isi incepuse si ea prost ziua.
Isi identitificase o pata pe coaja galben copt de care era foarte mandra.
Se facu insa ca nu observa si arunca o privire apreciativa in jur.
Cumparatori nu prea erau,
Angajatii miroseau a somn amestecat cu aroma de cafea
Iar podeaua inca plangea.
Oare ce faceau celelalte fructe din raion?
Strugurii erau in plina orgie,
Nuca de cocos la fel de mustacioasa, maro si morocanoasa,
Merele isi incepusera deja exercitiile pentru mentinerea siluetei,
Kiwii cei lasi se muiasera de tot,
Iar portocalele se barfeau intre ele.
Mai putin una.
Bine facuta, de un portocaliu proaspat, portocala cocheta se retrasese intr-un colt si astepta.
Putea sa i se intample orice, se astepta la orice,
Numai sa se indragosteasca de ea banana aia increzuta nu.
O vedea acum cum o fixeaza cu ochi galbeni si lacomi care pareau sa spuna:
"Abia astept sa ajungem in acelasi cos de cumparaturi!"
Si destinul lor de fructe de supermarket a facut sa se intample exact asa.
Dupa ce banana si portocala si-au intalnit pentru prima data privirile nu au mai trecut nici 5 minute si in magazin a intrat o domnisoara la dieta
Si a vrut musai sa cumpere banana aia cu un inceput de pata si portocala proaspata si cocheta.
Le-a luat de pe raft, le-a cantarit , le-a pus ecticheta si s-a indreptat cu ele spre casa.
Emotionata, banana isi facea deja planuri:
Oare sa isi dea coaja jos cand vor ajunge in fructiera sau sa riste sa se pateze de tot si sa fie aruncata inainte de a fi folosita?
Portocala insa era mult mai linistita si pastra distanta.
Ea pe langa coaja mai are si pielita.
Asa ca isi va proteja miezul cat mai mult.
Si orcum putea sa parieze ca banana aia increzuta e mult mai sfaramicioasa decat pare.
Ii va arata ea ce inseamna sa te pui cu o portocala cocheta si orgoliosa.

De toamna

Intr-o zi de toamna, ea se plimba pe strazile in plina isterie umana.  Cu parul despletit, cu mersul lenes, cu privirea deruland, ca o rola din sala de cinema, imaginile care se rostogolesc dinspre ea si inspre ea.

Nimerise pe o strada caleidoscop, o strada pe care trecutul se amesteca cu prezentul, pe care azi il ridiculizeaza pe ieri si invers. Dupa primii zece pasi are 6 ani jumatate si se uita cu invidie regasita in gestul de a se trage de coditele bine impletite la cei care se duc spre scoala.  Au un mers special, de oameni mari in devenire, pe cand ea se impiedica, o tine pe mama de mana, Ce sa mai, se copilareste!  Si, ca si cum nu ar fi fost de ajuns, nasul ii curge putin de la aerul rece. Se face de tot rasul.  Nu e de mirare ca i s-a refuzat dreptul de a duce in spate ghiozdanul acela mare si verde, rupt din monotania sa de un imprimeu floral, de a sta serioasa si dreapta intr-o banca mirosind a lemn vechi, a cerneala irosita. Nu era pregatita. Ii placea, inca, sa doarma pana tarziu,  Se nascuse intr-o luna care o obliga la jumatati de masura (ori mergea la scoala de la 6 ani jumate, ori de la 7 ani jumate), Parea cam mica pentru varsta ei (ii placea sa isi imagineze ca daca s-ar uita mai insistent spre ea dinspre interior spre exterior ar putea chiar sa dispara),  Se infiora de placere si in acelasi timp respingea cu groaza frigul polar care se ascundea dimineata in hainele care ii atingeau pentru prima data pielea. Si motivele pot continua, dar nu mai este timp. Dupa alti cativa pasi are 22 de ani.  Se regaseste admirand cu fascinatie o casa.  Are veranda, gradina, numele proprietarului fixat cu fermitate langa sonerie. E casa Familiei Avramescu si atat.  Intruneste toate conditiile pentru a fi catalogata drept casa cu personalitate.  Ea, fata ratacita pe strada caleidoscop o priveste cu invidie.  De fapt, nu invidiaza casa, ii invidiaza pe proprietari.  Si nu poate sa nu isi aminteasca de blocul in care poate fi ea localizata.  O cladire lipsita de personalitate, aproape deprimanta, cu o usa stinghera si verde vopsita de un vecin binevoitor,  O cladire plina de X-ulesti si Y-ulesti,  Un loc in care te fastacesti daca nu iti amintesti cine este X-ulescul acela gras si imbracat tot timpul in negru si te simti dator, totodata, sa il saluti chiar daca il identifici sau nu.  E o cladire a tristetilor si a bucuriilor anonime,  Loc in care numele de familie se inghesuie stinghere pe cutiile postale si pe listele de plata de la intretinere. Pasii o duc acum pe fata spre varsta de 28 de ani.  Se desparte de un loc si se pregateste sa regaseasca altul, dar nu trece cu privirea absenta pe langa oameni, Nu, ii observa. Chiar in momentul in care ieri si azi se ironizeaza din nou, ea trece pe langa doi barbati prinsi in capcana anilor ’50. S-au oprit pentru cateva minute sa isi identifice petele de suparare unul de pe fata cotidianului celuilalt.  Unul dintre ei, cu haine destul de ponosite, cu fata invinsa de viata, i se plange celuilalt:  “Of, ce mai trece viata!”  Celalalt, un pictor la fel de ponosit imbracat, cu schitele dupa el si foarte posibil la limita dintre normalitate si nebunie artistica, daca e sa ii iei in considerare zambetul, se simte aproape ranit fizic de lasitatea celuilalt. Totusi, gaseste ca este dator nu sa il compatimeasca, nici gand, ci sa il lamureasca, macar acum spre amurgul vietii: “Dragul meu, viata nu trece, viata se traieste!”  Si fata traieste mai departe.

Portret bazat pe o zicere din popor

Sunt ca un om de gen feminin.

Dar am buzele mari.

Si se spune ca oamenii cu buzele mari sunt buni.

In memory of my feelings

Pentru ca dimineata imi miroase ingrozitor a benzina din trafic,

Pentru ca nu o sa pot inlocui niciodata cafeaua cu ceaiul verde fara a ma imbolnavi iremediabil de nostalgie, Pentru ca presa mondena imi provoaca indigestie si dorinta necontrolata de a fi de pe luna,

Pentru ca singuratatea, a mea, a ta, a lui mai are si pe altcineva in ea,

Pentru ca imi sta intotdeauna mai bine cu o rima in obraji si cu un vers alb pe gene,

Pentru ca, pentru ca, pentru ca la puterea n+2 inmultit cu 10

Am citit o poezie de-a lui Frank O' Hara si mi-am echilibrat raportul dintre PH-ul emotional si realitatea imediata.

Asa le zice acest DJ al cuvintelor:

"Lumină, limpezime, salată de avocado în zori.

După lucrurile crunte pe care le faci uluitor e să afli iertare şi iubire,

Nici măcar iertare cât timp ce-a fost a fost şi iertarea nu-i iubire

Si iubirea e iubire.

Nimic nu se destramă vreodată

Deşi lucrurile devin agasante, plicticoase şi ramplasabile (în imaginaţie) dar nu de-adevărat şi când e vorba de iubire.

Degeaba peste drum te simţi detaşat,

Simpla prezenţă schimbă totul ca o chimicală picată pe hârtie

Si toate gândurile dispar într-o emoţie stranie şi plăcută înteţită de respiraţie.

De nimic nu-s sigur în afară de asta."

P.S. pentru cunoscatori: "My quietness has a man in it, he is transparent and he carries me quietly, like a gondola, through the streets.

He has several likenesses, like stars and years, like numerals.

My quietness has a number of naked selves, so many pistols I have borrowed to protect myselves from creatures who too readily recognize my weapons and have murder in their heart! though in winter they are warm as roses, in the desert taste of chilled anisette.

At times, withdrawn, I rise into the cool skies and gaze on at the imponderable world with the simple identification of my colleagues, the mountains.

Manfred climbs to my nape, speaks, but I do not hear him, I'm too blue.

An elephant takes up his trumpet, money flutters from the windows of cries, silk stretching its mirror across shoulder blades.

A gun is "fired."

One of me rushes to window #13 and one of me raises his whip and one of me flutters up from the center of the track amidst the pink flamingoes, and underneath their hooves as they round the last turn my lips are scarred and brown, brushed by tails, masked in dirt's lust, definition, open mouths gasping for the cries of the bettors for the lungs of earth.

So many of my transparencies could not resist the race!

Terror in earth, dried mushrooms, pink feathers, tickets, a flaking moon drifting across the muddied teeth, the imperceptible moan of covered breathing, love of the serpent!

I am underneath its leaves as the hunter crackles and pants and bursts, as the barrage balloon drifts behind a cloud and animal death whips out its flashlight, whistling and slipping the glove off the trigger hand.

The serpent's eyes redden at sight of those thorny fingernails, he is so smooth!

My transparent selves flail about like vipers in a pail, writhing and hissing without panic, with a certain justice of response and presently the aquiline serpent comes to resemble the Medusa."

Moody shoe

Ti-ai luat o pereche noua de pantofi.

Sunt negri, luciosi, chiar minimalisti, ai putea spune, daca nu ar avea varful acela putin ascutit si impertinent si modelul care aminteste de stilul vintage.

Dupa ce au stat in cutie ca un student ahtiat dupa cursuri in banca li se face o prima proba.

Par sa-si faca bine treaba.

Incearca sa aplice tot ce au invatat ca trebuie sa faca o pereche de pantofi din piele care se respecta: sa curteze piciorul pana ce iau forma acestuia, sa treaca cu demnitate peste orice obstacol ar intalni pe asfalt si sa adune cat mai putin praf pana spre seara cand isi cauta locul printre alte perechi de papuci purtate pentru a-si odihni talpa.

Dar undeva pe parcursul zilei, pantoful din piciorul drept incepe sa fie indispus.

Uita tot ce a invatat, uita bunele maniere si devine morocanos, ba chiar uracios.

Are ce are cu degetul mare. I

Il strange, ii da bobarnace stratului de oja si in cele din urma il face sa se inroseasca.

De furie, mai intai si apoi de durere.

Imediat dupa, cu nasul pe sus, indisciplinatul pantof din piciorul drept trage cu ochiul la colegul lui din piciorul stang.

Dar nici urma de simpatie pe botul acestuia.

Bate tacticos asfaltul.

Sec si hotarat.

Si mai imbufnat din cauza indiferentei si lipsei de solidaritate a pantofului stang, pantoful drept, capriciosul isi inclesteaza dintii invizibili de sub pielea din care e confectionat si musca cu pofta si din toate puterile din muschii incordati ai piciorului.

E cat se poate de evident acum ca nu mai poate fi ignorat.

Piciorul incepe si el sa se indispuna.

Se inroseste, se umfla, nu mai are chef sa faca pasi, te ispiteste sa schiopatezi. In cele din urma tot corpul devine incordat.

Nu ai incotro.

Te intorci acasa, desi nu ai ajuns prea departe, arunci cat colo pantofii noi, minimalisti dar obraznici si te intorci la vechii pantofi.

Pana maine.

Pentru ca, da, vrei sa fii mai incapatanat decat pantoful nedisciplinat din piciorul drept.

Human

http://www.youtube.com/watch?v=ClV5eRnOW4g

Esti uman?

Perioada este totul, sau mai banal spus momentul potrivit.

Ti se intampla sa asculti intr-o perioada la nesfarsit o piesa, sau sa mananci ceva de atatea ori incat o data in plus ti se pare prea mult, sa repeti un cuvant atat de insistent incat isi pierde intelesul pana in momentul in care ai neaparata nevoie de el pentru a exprima esentialul.

Ai acceptat asta deja,

Asa ca nu te mai mira cand dai drumul la radio, ii auzi pe cei de la The Killers cu Human si decizi ca piesa asta va fi muzica pentru tine un timp.

Si cateodata devin nervos cand vad o usa deschisa.

Inchide ochii,

Curata-ti sufletul.

E innourat, oamenii sunt grabiti si straini, aerul e rece.

Inchide usa.

Esti uman sau esti un corp opac?

Am puls,

Mainile imi sunt reci.

Eram falit dar eram cald, eram bun.

Tot respectul pentru gratie si virtute,

Condoleantele mele bunatatii,

Toate cele bune sufletului si romantismului din el, I

Intotdeauna au facut tot ce au putut,

Au incercat sa atinga personal-best-ul,

Pe curand devotiune,

M-ai invatat tot ce stiu si tot ce sunt azi.

Esti uman sau esti un corp opac?

Iti va fi bine cand vei visa la acasa in seara asta?

Da, cred ca da.

Ochii au culoarea albastrului optimist,

Inima bate regulat,

Mi-e somn

Si mai am vise,

Multe vise.