Povestea soldatului cu fata de perla

Cand i s-a decis soarta, intr-o fabrica de bijuterii de mana a doua, soldatul cu fata de perla stia ca viata sa va fi un paradox, o lectie de ipocrizie:
Mediul din care provenea il condamna la mediocritate, iar acea perla prin sobrietatea careia privea lumea il indemna la snobism.
Asa ca nu a reusit niciodata sa stapaneasca versatilitatea, veselia inchipuita si lipsa de idei preconcepute pe care aproape ca le invidia la miile de bratari si cercei din plastic produse in aceeasi fabrica in care i se decisese si lui destinul de brosa.
Si-a impus, totusi, sa duca o viata normala si sa stea cat mai putin intr-o cutie de bijuterii.
Pentru asta stia clar ca ii trebuie o cauza foarte bine definita si o generaleasa cu gusturi amestecate care sa-i coordoneze pozitionarea in razboiul accesorizarii, o ea cocheta, dar nonconformista in acelasi timp, care sa ii afiseze cu nonsalanta in lume paradoxul.
Si se pare ca soarta sa de accesoriu de mana a doua cu nasul pe sus i-a indeplinit aceasta unica dorinta.
Intr-o zi in care zacea in magazinul de bijuterii in care fusese expus de ceva vreme si se gandea deja la cum avea sa arate ruginit, soldatul cu infatisare de brosa a fost surprins cu privirea de o domnisoara cu fata senina si ochi buclucasi care i-a placut din prima.
Avea o irezistibilitate in felul in care isi construise stilul incat soldatul cu fata de perla s-a simtit norocos pentru prima si ultima data in viata sa, chiar daca perla care ii stapanea fata a facut sprancenele sa se ridice in semn de scepticism.
A fost o chimie imediata intre ei si doar casa de marcat ii mai despartea de un destin comun.
In cateva secunde fata a probat brosa pe rochia ei rosie cu accente retro, a mers la casa, a platit si a iesit pe usa magazinului convinsa ca a facut cea mai buna alegere.
Nici prin gand nu i-a trecut ca perla ar putea sa ii ingreuneze eforturile pe care le depunea zilnic in campania de accesorizare (si avea ganduri mari cu brosa-soldat-cu-fata-de-perla).
Asa ca inca din prima zi i-a gasit rostul pe cate o bluza, o rochie, o camasa sau chiar un sacou, imprietenind-o cu cercei si bratari de diverse calitati, stiluri si din cele mai diverse materiale.
La inceput soldatul brosa i-a fost fidel si reusea sa se faca placut de celelalte accesorii astfel incat sa creeze o armonie a tinutei.
Dar pe masura ce timpul trecea snobismul innabusit din fata de perla rabufnea si soldatul-brosa se intorcea in cutia de bijuterii incapabil sa accepte texturi, combinatii cromatice si conversatii pe teme banale cu bijuterii mai putin pretentioase.
S-a intamplat o data, s-a intamplat de doua ori, s-a intamplat de nenumarate ori pana cand fata cocheta si-a iesit din fire si pur si simplu nu i-a mai dat sarcini in campania de accesorizare.
Asa a ajuns soldatul cu fata de perla si destin de brosa sa sufere pe rand de tristete, melancolie, depresie, anxietate, paranoia si sa imbatraneasca fara sa mai stie sa se incheie, ceea ce in lumea broselor e semn vizibil de Alzheimer.
Celelalte bijuterii care imparteau cutia cu el l-au compatimit la inceput pentru ca le fusese simpatic,
Dar la scurt timp au inceput sa il evite retragandu-se in colturi sau facandu-se mai des purtate,
Iar soldatul-brosa-cu-fata-de-perla a inceput incet, incet sa rugineasca pe margini de singuratate.
Visele sale de maretie, aerele sale de inalta societate si originile modeste neacceptate niciodata cu adevarat l-au condamnat la uitare.

Singuratatea unghiilor rosii

E liniste in camera in care doua maini cu unghiile rosii, ce denota o feminitate incontestabila, inca, tin o carte.
Nu asa isi imaginau destinul lor scurt de cateva zile, unghiile rosii.

Ele se stiau reprezentantele sexualitatii dezlantuite dincolo de aparente,
Visau la alte doua maini, ferme, reale care sa le cuprinda ca si cum ar fi fost de o fragilitate aproape patologica

Si acum sfarseau in culisele unei zile de vara, intr-o camera in care soarele era filtrat de perdele semitransparente de un albastru senin dar ireal, sustinand cu puterea lor eroi de fictiune si povestile acestora.
Li se spusese, cat timp isi visau aventura vietii lor scurte pe curbele unor unghii, ca singuratatea ar putea sa fie una dintre variante,

Dar niciodata pana in acest moment, in care culoarea li se ducea usor dar sigur, nu constientizasera cat de trist este sa fii complicele unei singuratati care nici macar nu este a ta, dar devine a ta prin simplul fapt ca e molipsitoare.

Timpul parea sa-si fi pierdut din fluiditate,

Romantismul se trata de amnezie pe frunzele unui trandafir care-si usca petalele la soare,

Rochiile din sifonier erau prea botite de indiferenta pentru a avea chef sa se asorteze cu lacul rosu de unghii,
Iar insasi stapana unghiilor nu mai credea in zambetul pe care si-l afisa in oglinda pentru a-si demonstra ca inca mai cunoaste regulile mecanicii propriului corp.

Toata atmosfera avea un gust de tristete deghizata in incercare,

De maine anticipat gresit,

De efort supralicitat.

Nicicand nu fusese mai usor, in acea camera, pentru doua maini cu unghii rosii sa devina dependente de acetona

Si pentru particulele de praf ale singuratatii sa se aseze ca si cum totul li s-ar fi cuvenit.

Prieteni si carti

Cat timp mi se odihnesc personajele fictive, care isi pot gasi doza de real in oricare dintre cei pe care ii cunosc sau dintre cei care trec pe langa mine fara sa ajung sa ii cunosc vreodata, mi-a venit asa un chef starnit de admiratie sa fac doua link-uri catre doua personaje cat se poate de reale: una dintre cele mai bune prietene ale mele si sotul ei.(Punct cu respect si cu mult drag)

Nimeni si toanele lui

Ea se simtea cineva.

Intotdeauna mergea de parca adulatorii se ascundeau in fiecare dintre cei pe langa care trecea.

Avea un mers hotarat si usor languros iar miscarile ii erau imbibate de aroganta.

Cu alte cuvinte era victima perfecta pentru nimeni.

Baiat nebun si dependent de libertate, nimeni nu tinea la principii si dulcegariile ii miroseau a obezitate de la o posta.

Se tinea departe de domnitele suave pe care si o privire crucisa le facea sa lesine de emotie si avea pentru ele un soi de compasiune pe care si-o exterioriza foarte rar, dar mai ales cand se plictisea foarte tare. In schimb, aroganta si narcisismul din ceilalti il atatau pana la epuizare.

Asa ca a pus imediat ochii pe aceasta noua cineva.

Prin intregul sau cu dimensiuni de fotomodel si inchis in bula de importanta ii excita nevoia de actiune pentru ca ii simtea pe sub piele, ca un neg-fat-in-placenta, teama de autodistrugere, de explozie nucleara a atomilor de autosuficienta.

Planuia sa o faca sa isi iasa din minti.

Dar i se parea lipsit de haz sa fie diabolic de unul singur, asa ca avea nevoie de aliatii lui pentru astfel de situatii: nimic, nicaieri, niciodata.

O data planul inchegat, si-a pus cele mai bune haine si i-a facut o vizita importantei domnisoare.

Aceasta, cu o ceasca de cafea in fata, isi analiza perspectivele pe ziua respectiva.

Si bineinteles ca toate incepeau cu un Eu mare ca un cucui in funte:

Trebuia neaparat sa faca si sa i se intample ceva, sa mearga undeva si sa fie ca intotdeauna in centrul atentiei.
Drept urmare a fost cat se poate de simplu pentru nimeni sa se joace cu ego-ul sau imbibat de certitudini.
I-a taiat acesteia calea chiar in momentul in care iesea din casa.

A luat-o de brat, fara ca ea sa observe, ca doar era nimeni, si a inceput sa fluiere.

Stia cel mai bine cum functioneaza principiul "ai grija cu cine te insotesti, ca vei ajunge sa ii semeni".

Efectele au fost imediate:

Trecatorii nu se sinchiseau sa ii arunce arogantei nici macar o privire furisa,

Nu avea nici cea mai vaga idee ce ar fi putut face in acea zi si, ceea ce o ingrijora cel mai mult, incepea sa-si puna intrebari legate de propria importanta.

Usor ametita de aceasta slabiciune a propriul eu, autosuficienta domnisoara se vazu redusa la banalitate, niciodata incepea sa i se para din ce in ce mai posibil pentru ea, iar nimeni din ce in ce mai vizibil si mai atragator.

Debusolata, a intrat in vorba cu nimeni, singurul caruia in acel moment reusea sa ii capteze atentia.

Replicile ii erau din ce in ce mai incoerente, pleoapele din ce in ce mai grele, viitorul din ce in ce mai lipsit de perspective, limitele propriei identitati din ce in ce mai vizibile.

Se intelege ca se indragostise de nimeni pentru ca nu putea trai fara a starni interesul cuiva, iar nimeni se pricepea destul de bine la a mima interesul pentru ea.

Dupa nici cateva ore de plimbat brat la brat cu nimeni era epuizata, confuza si aproape ireala.

Impleticindu-se, cu mintea grea de atatea intrebari fara raspuns a cazut intr-un somn adanc al iubirii de sine.
S-a trezit mirosind a umilinta, a singuratate si a lectie invatata.

Nimeni era multumit, chiar daca pana la urma nu o facuse sa isi piarda mintile.

Pe el nu avusese cine sa il ajute cand ar fi fost pregatit sa se schimbe, sa primeasca aceasta lectie.

Dialog cu mine insami

-De ce nu scrii mai des despre tine, despre ce ti se intampla, despre cine esti, despre ce simti?

-Dar scriu despre mine, totul vine din mine, totul e simtit, cu un picior pe o strada si unul in aer, cu urechea pe o carte, cu o cafea in fata, cu o lene lunga cat o zi de luni, cu o plictiseala amara ca un nes nefrecat cu zahar, cu o singuratate ca o ploaie lunga de noiembrie sau cu o veselie inexplicabila, aproape puerila.

-Da, dar ceilalti pot crede ca inventezi personaje, stari pentru a-ti crea un pseudounivers pentru ca in cel real nimic semnificativ nu ti se intampla.

-Ceilalti sunt o notiune, ei nu mi se intampla. Cei care mi se intampla sunt aceia, nu ceilalti si ei stiu ca tot ceea ce scriu face parte din mine. Scriu pentru aceia.

-Bine.

-Pot sa pun punct acum?

-Da.

.

O viata anosta ducand, in drumul spre casa fluier

S-a nascut un copil tacut, insingurat si extrem de meticulos.
Daca avea chef sa isi suga degetul, o facea ca un sculptor lipsit de talent dar incapatanat, pana degetul isi schimba forma intr-un mod iremediabil dizgratios,
Daca vroia sa taca, tacea pana linistea din jurul sau devenea ea insasi stinghera,
Iar daca nu avea chef sa isi vada parintii care il sufocau cu mediocritatea si grija lor egoista se inchidea in camera pana acestia ii promiteau solemn ca vor uita de existenta sa cat ai pocni din degete.
Ii placea sa creada ca este un virtuoz al rutinei si un practicant asiduu al ritualului lasa-ma-sa-te-las.
Asa a trecut prin copilarie si adolescenta,
Fara prieteni si cu parinti atat de frustrati de rolul marginal pe care il jucau in existenta propriului copil, incat erau mult mai ocupati cu terapiile de grup aplicate in astfel de situatii, decat cu educatia sa.
Intr-o zi, totusi, ingratul si insinguratul copil a simtit ce e aceea ingrijorare si si-a dat seama ca a ajuns la maturitate.
Inchisul in camera nu mai functiona,
Parintii nu il mai intretineau fara sa ceara pic de afectiune in schimb,
Iar tacerea se spargea, din ce in ce mai des, din loc in loc, in gauri prin care patrundeau toate zgomotele lumii exterioare.
Atunci meticulozitatea sa cronica a luat o alta forma.
A inceput sa ignore realitatea evidenta si imediata, sa isi robotizeze fiecare gest pentru a da dovada de o totala lipsa de imaginatie, sa fluiere in cele mai neasteptate si mai grele momente pentru el
Si a devenit suspect de sociabil.
Stia, insa, ca este un mediocru, asa ca a inceput sa ii copie pe mediocri, evidentiindu-se, in acelasi timp de acestia, prin placerea aproape masochista de a fluiera.
A terminat o scoala fara a straluci,
Si-a conturat cel mai banal si mai neatragator stil vestimentar,
S-a imprietenit cu cei mai meschini si mai dependenti de barfa oameni, pentru ca mintile stralucite ii inhibau placerea si indemanarea de a fluiera
Si s-a casatorit cu cea mai plictisitoare si mai neatragatoare dintre femei.
In tot acest timp, abilitatea de a fluiera i s-a dezvoltat intr-atat, incat reusise sa scrie o serie de partituri, fiecare potrivita pentru o situatie anume, partituri asezate, cu aceeasi meticulozitate cu care in copilarie isi sugea degetul, in sertare incuiate cu cheia.
Avea o partitura pentru zilele in care era trist,
Pentru aniversarea zilei sale de nastere,
Pentru aniversarea zilei de nastere a celei mai neatragatoare sotii din lume, a lui,
Pentru aniversarea casatoriei lor,
Pentru mersul pe jos spre casa dupa o zi de munca,
Pentru moartea mamei si pentru momentele in care si-o amintea asa cum nu o iubise niciodata indeajuns,
Pentru tatal batran si cu o memorie din ce in ce mai scurta,
Pentru pisica bulimica al carui alb pur il invidia sincer,
Pentru zilele in care ii venea sa le rada in fata oamenilor care nu il cunoscusera niciodata cu adevarat doar pentru ca el nu isi dorise asta,
Pentru orice i se intampla in viata lui banala avea cate ceva de fluierat.
Cine il intalnea pe strada fluierand, de parca se afla in mijlocul unui concert al carui singur compozitor, interpret si spectator era, ii zambea cu o oarecare compasiune si trecea mai departe savurandu-si asa-zisa normalitate.
Nimeni, in afara de el, nu intelegea vointa constienta si intelepciunea care ii activau dorinta de a fluiera si asta ii aducea o satisfactie greu de explicat.
Era victoria lui asupra mediocritatii si ii era de ajuns.

Complicitatea cu superficialitatea

Cand mustesti de intrebari fara raspuns,

De nevoia de a rasuci firul deja despicat in patru pentru a complica lucrurile,

De somn agitat si sforaitor cu vise despre strazi labirintice, sifoniere care inghit tot ce prind si lasa un gol de neinlocuit, despre dentisti care lucreaza fara anestezie

Si de ecoul mult prea multor ganduri nerostite, superficialitatea pare a fi salvarea.

Dar nu orice tip de superficialitate se potriveste orcui, iar reteta superficialitatii salvatoare nu are ingrediente prestabilite.

Moda (fashion-ul pentru cosmopoliti) este una dintre formele de superficialitate care pot anestezia un eu agitat si incalcit.

Culorile, combinatiile, tipurile de material si stilurile in care se pot incadra niste haine, altfel banale prin definitie, pot aduce mai multa savoare cafelei de dimineata, mai multa vivacitate conversatiilor menite sa dea un sut in fund timpului lenes si un aer chic stimei de sine.

O brosa pe un sacou salvat de la decolorare de un balsam pentru rufe luat la reducere, dar foarte bine cotat printre cei care sunt prea comozi pentru a schimba canalul cand intra publicitate, ii poate da dreptul la un loc privilegiat pe umerasele din sifonier si poate starni zambete de simpatie printre trecatori intr-o zi condamnata la anostitate,

O pereche de cizme lipsita de fite, care face loc pe sub pielea sa orcarui tip de pantaloni, poate deveni irezistibila pana imbatraneste, adica pana tocurile se tocesc intr-atat, incat uita si de ce au fost create (un fel de Alzheimer al cizmelor) si imprima mersului un firesc si o placere a unicitatii care il scapa de orice complexe,

O rochie a carei cea mai buna prietena este o pereche de ciorapi colorati iti poate starni la taclale, in acelasi timp, feminitatea si extravaganta jucausa pe care nu ai lasat-o niciodata sa se piarda,

O geanta care nu se poate hotari daca este o vintage sau o postmodernista melancolica poate masca cu succes dezordinea interioara din intestinele ei de accesoriu si, implicit din viata ta,

Iar un trench clasic prin croiala si culoare poate ascunde cu dibacie si dezvalui la momentul potrivit, ca un Sherlock Holmes al hainelor bine gandite, o tinuta ratata pentru ca a cazut prada dependentei de prea mult si de kitch si, deci, o zi proasta.

O astfel de superficialitate nu trebuie tratata de catre medici scoliti la cele mai bune scoli de medicina.
Trebuie doar acceptata, inteleasa si lasata sa isi implineasca destinul, pentru ca nu dauneaza grav sanatatii,
Dimpotriva.