Imi placi, nu crezi?

Am dat peste tine intamplator in timp ce intorceam spatele nici nu mai stiu cui.

Te-am privit dormind, de la o oarecare distanta, e drept, pentru ca nu te cunosteam si am uitat ca imi incepusem ziua cu o cafea amara si rece, cu un zambet trist si cu acea indiferenta care face pe oricine sa isi doreasca sa ii intorci spatele.

Dormeai, desi ar fi trebuit sa fii pe undeva si sa iti traiesti viata,

Dormeai pentru ca ai avut un moment de slabiciune,
Dormeai in fund, pe un scaun, intr-o sala de asteptare,
Dormeai fara sa visezi, fara sa tresari, fara sa sforai, fara sa iti pese daca esti simpatic sau nu.

Si eu m-am oprit inexplicabil si ridicol induiosata, ti-am acordat 5 minute, desi eram in intarziere si te-am privit.

Te-am privit si m-am intrebat cui ii pasa de tine,

Daca ai cu cine vorbi cand esti trist,

Daca iti mai amintesti cand ai iubit ultima data, pentru ca iti simteam, din felul in care stateai nonsalant picior peste picior, nepasarea.

Intrebari stupide, de altfel, pentru ca nu te cunosteam, eram in intarziere si nu aveam chef sa cunosc pe nimeni o vreme dupa ce am intors spatele acelui nu mai stiu cine.

Stiam asta si totusi imi puneam intrebari si te priveam.

Sa fie de vina acea nepasare pe care se pare ca o aveam in comun si acel fior de solidaritate ostentativa pe care il simteam?

Poate.

Orcum stiu sigur ca as fi vrut sa-ti dau un ghiont de realitate, sa te vad cum faci ochi mari si mirati, sa incropesc cu tine o conversatie pornind de la singurele replici care imi veneau atunci in minte: "Buna!" si "Imi placi, nu crezi?"

In schimb mi-am lasat simtul ridicolului sa preia controlul,

M-am intors cu spatele pentru a doua oara in acea dimineata, am calcat apasat pe tocuri si te-am lasat in urma sa iti vezi de cele 5 minute furate de somn, de viata amanata, de nepasare.

Testul Cranberries

Ma stiam sanatoasa in limitele posibilului, inca tanara si dependenta de muzica, asa ca nu am ezitat sa fac testul Cranberries pe 20 iulie 2010, intr-o zona activa a Bucurestiului, pentru a ma relaxa si a ma redescoperi.

Imi luam cu mine cei mai buni preieteni din copilarie pana in prezent, iubirile mai mult sau mai putin intelese, mai mult sau mai putin impartasite, imi impachetam tabieturile, latura irezistibila si latura nesuferita din mine si nu doream decat sa imi amintesc si sa traiesc muzica.

Nu vroiam in nici un caz sa fie o experienta marcata de ipocrizie si de falsa intelegere si ma asteptam la orice, dar in primul rand ma asteptam sa imi placa pana la sange si sa fie o analiza emotionala constiincioasa si amanuntita.

Si asa a si fost.
Trupa simbol a anilor '90, The Cranberries mi-a vorbit despre adolescenta si despre cum am crescut.

Testul a prelevat amintiri si fasii de prezent si a presupus pentru inceput o intepatura atat de placuta si de profunda cu acordurile piesei Analyze incat o incontrolabila stare de euforie m-a cuprins pana la finalul marcat de Dreams.

Era a doua sedere prelungita pe canapeaua unui Freud reinventat pe acorduri de muzica rock, dupa cea de la concertul lui Lenny Kravitz.
Pe scena, o Dolores imbinand in acelasi timp in vocea si atitudinea sa feminitate, fragilitate, spirit rebel, agresivitate pe ritmuri rock, forta si visare, s-a transformat in confidentul fiecaruia dintre cei 10.000 de spectatori, avand prezenta de spirit si delicatetea de a-l face pe fiecare in parte sa se detaseze pentru a se simti unic si in acelasi timp sa se solidarizeze cu ceilalti pentru a simti puterea lui impreuna.

Analiza o data inceputa Instinctul animal din fiecare a fost lasat liber, instinct care mie una mi-a tulburat dorinte si frici de mult uitate sau abia nascute si m-a facut sa incerc diversele nuante ale rosului emotional fara sa mi se para ca vreouna nu ma prinde.

Rand pe rand am simtit gust de lacrimi sau de bucurie, de simplitate si libertate pe acordurile unor piese ca How, Dreaming My Dreams, Linger, Wanted, Just My Imagination, When You’re Gone, Switch of the Moment, Desperate Andy, Time Is Ticking Out, Can’t Be With You , Ode To My Family, Free to Decide, Salvation, Ridiculous Thoughts, Zombie, Put Me Down, Still Can’t , Promises, Dreams, iar pana sa imi dau seama ce mi se intampla totul s-a terminat si am plecat spre prezentul meu de acasa convinsa ca sunt oameni, locuri, momente, carti si muzici pe care daca le ratezi nu reusesti sa te recompui, sa iti spui cu tarie: "da, asta imi sunt!", cu riscul de a-ti face cea mai banala confesiune din lume.

Povestea soldatului cu fata de perla

Cand i s-a decis soarta, intr-o fabrica de bijuterii de mana a doua, soldatul cu fata de perla stia ca viata sa va fi un paradox, o lectie de ipocrizie:
Mediul din care provenea il condamna la mediocritate, iar acea perla prin sobrietatea careia privea lumea il indemna la snobism.
Asa ca nu a reusit niciodata sa stapaneasca versatilitatea, veselia inchipuita si lipsa de idei preconcepute pe care aproape ca le invidia la miile de bratari si cercei din plastic produse in aceeasi fabrica in care i se decisese si lui destinul de brosa.
Si-a impus, totusi, sa duca o viata normala si sa stea cat mai putin intr-o cutie de bijuterii.
Pentru asta stia clar ca ii trebuie o cauza foarte bine definita si o generaleasa cu gusturi amestecate care sa-i coordoneze pozitionarea in razboiul accesorizarii, o ea cocheta, dar nonconformista in acelasi timp, care sa ii afiseze cu nonsalanta in lume paradoxul.
Si se pare ca soarta sa de accesoriu de mana a doua cu nasul pe sus i-a indeplinit aceasta unica dorinta.
Intr-o zi in care zacea in magazinul de bijuterii in care fusese expus de ceva vreme si se gandea deja la cum avea sa arate ruginit, soldatul cu infatisare de brosa a fost surprins cu privirea de o domnisoara cu fata senina si ochi buclucasi care i-a placut din prima.
Avea o irezistibilitate in felul in care isi construise stilul incat soldatul cu fata de perla s-a simtit norocos pentru prima si ultima data in viata sa, chiar daca perla care ii stapanea fata a facut sprancenele sa se ridice in semn de scepticism.
A fost o chimie imediata intre ei si doar casa de marcat ii mai despartea de un destin comun.
In cateva secunde fata a probat brosa pe rochia ei rosie cu accente retro, a mers la casa, a platit si a iesit pe usa magazinului convinsa ca a facut cea mai buna alegere.
Nici prin gand nu i-a trecut ca perla ar putea sa ii ingreuneze eforturile pe care le depunea zilnic in campania de accesorizare (si avea ganduri mari cu brosa-soldat-cu-fata-de-perla).
Asa ca inca din prima zi i-a gasit rostul pe cate o bluza, o rochie, o camasa sau chiar un sacou, imprietenind-o cu cercei si bratari de diverse calitati, stiluri si din cele mai diverse materiale.
La inceput soldatul brosa i-a fost fidel si reusea sa se faca placut de celelalte accesorii astfel incat sa creeze o armonie a tinutei.
Dar pe masura ce timpul trecea snobismul innabusit din fata de perla rabufnea si soldatul-brosa se intorcea in cutia de bijuterii incapabil sa accepte texturi, combinatii cromatice si conversatii pe teme banale cu bijuterii mai putin pretentioase.
S-a intamplat o data, s-a intamplat de doua ori, s-a intamplat de nenumarate ori pana cand fata cocheta si-a iesit din fire si pur si simplu nu i-a mai dat sarcini in campania de accesorizare.
Asa a ajuns soldatul cu fata de perla si destin de brosa sa sufere pe rand de tristete, melancolie, depresie, anxietate, paranoia si sa imbatraneasca fara sa mai stie sa se incheie, ceea ce in lumea broselor e semn vizibil de Alzheimer.
Celelalte bijuterii care imparteau cutia cu el l-au compatimit la inceput pentru ca le fusese simpatic,
Dar la scurt timp au inceput sa il evite retragandu-se in colturi sau facandu-se mai des purtate,
Iar soldatul-brosa-cu-fata-de-perla a inceput incet, incet sa rugineasca pe margini de singuratate.
Visele sale de maretie, aerele sale de inalta societate si originile modeste neacceptate niciodata cu adevarat l-au condamnat la uitare.

Singuratatea unghiilor rosii

E liniste in camera in care doua maini cu unghiile rosii, ce denota o feminitate incontestabila, inca, tin o carte.
Nu asa isi imaginau destinul lor scurt de cateva zile, unghiile rosii.

Ele se stiau reprezentantele sexualitatii dezlantuite dincolo de aparente,
Visau la alte doua maini, ferme, reale care sa le cuprinda ca si cum ar fi fost de o fragilitate aproape patologica

Si acum sfarseau in culisele unei zile de vara, intr-o camera in care soarele era filtrat de perdele semitransparente de un albastru senin dar ireal, sustinand cu puterea lor eroi de fictiune si povestile acestora.
Li se spusese, cat timp isi visau aventura vietii lor scurte pe curbele unor unghii, ca singuratatea ar putea sa fie una dintre variante,

Dar niciodata pana in acest moment, in care culoarea li se ducea usor dar sigur, nu constientizasera cat de trist este sa fii complicele unei singuratati care nici macar nu este a ta, dar devine a ta prin simplul fapt ca e molipsitoare.

Timpul parea sa-si fi pierdut din fluiditate,

Romantismul se trata de amnezie pe frunzele unui trandafir care-si usca petalele la soare,

Rochiile din sifonier erau prea botite de indiferenta pentru a avea chef sa se asorteze cu lacul rosu de unghii,
Iar insasi stapana unghiilor nu mai credea in zambetul pe care si-l afisa in oglinda pentru a-si demonstra ca inca mai cunoaste regulile mecanicii propriului corp.

Toata atmosfera avea un gust de tristete deghizata in incercare,

De maine anticipat gresit,

De efort supralicitat.

Nicicand nu fusese mai usor, in acea camera, pentru doua maini cu unghii rosii sa devina dependente de acetona

Si pentru particulele de praf ale singuratatii sa se aseze ca si cum totul li s-ar fi cuvenit.

Prieteni si carti

Cat timp mi se odihnesc personajele fictive, care isi pot gasi doza de real in oricare dintre cei pe care ii cunosc sau dintre cei care trec pe langa mine fara sa ajung sa ii cunosc vreodata, mi-a venit asa un chef starnit de admiratie sa fac doua link-uri catre doua personaje cat se poate de reale: una dintre cele mai bune prietene ale mele si sotul ei.(Punct cu respect si cu mult drag)

Nimeni si toanele lui

Ea se simtea cineva.

Intotdeauna mergea de parca adulatorii se ascundeau in fiecare dintre cei pe langa care trecea.

Avea un mers hotarat si usor languros iar miscarile ii erau imbibate de aroganta.

Cu alte cuvinte era victima perfecta pentru nimeni.

Baiat nebun si dependent de libertate, nimeni nu tinea la principii si dulcegariile ii miroseau a obezitate de la o posta.

Se tinea departe de domnitele suave pe care si o privire crucisa le facea sa lesine de emotie si avea pentru ele un soi de compasiune pe care si-o exterioriza foarte rar, dar mai ales cand se plictisea foarte tare. In schimb, aroganta si narcisismul din ceilalti il atatau pana la epuizare.

Asa ca a pus imediat ochii pe aceasta noua cineva.

Prin intregul sau cu dimensiuni de fotomodel si inchis in bula de importanta ii excita nevoia de actiune pentru ca ii simtea pe sub piele, ca un neg-fat-in-placenta, teama de autodistrugere, de explozie nucleara a atomilor de autosuficienta.

Planuia sa o faca sa isi iasa din minti.

Dar i se parea lipsit de haz sa fie diabolic de unul singur, asa ca avea nevoie de aliatii lui pentru astfel de situatii: nimic, nicaieri, niciodata.

O data planul inchegat, si-a pus cele mai bune haine si i-a facut o vizita importantei domnisoare.

Aceasta, cu o ceasca de cafea in fata, isi analiza perspectivele pe ziua respectiva.

Si bineinteles ca toate incepeau cu un Eu mare ca un cucui in funte:

Trebuia neaparat sa faca si sa i se intample ceva, sa mearga undeva si sa fie ca intotdeauna in centrul atentiei.
Drept urmare a fost cat se poate de simplu pentru nimeni sa se joace cu ego-ul sau imbibat de certitudini.
I-a taiat acesteia calea chiar in momentul in care iesea din casa.

A luat-o de brat, fara ca ea sa observe, ca doar era nimeni, si a inceput sa fluiere.

Stia cel mai bine cum functioneaza principiul "ai grija cu cine te insotesti, ca vei ajunge sa ii semeni".

Efectele au fost imediate:

Trecatorii nu se sinchiseau sa ii arunce arogantei nici macar o privire furisa,

Nu avea nici cea mai vaga idee ce ar fi putut face in acea zi si, ceea ce o ingrijora cel mai mult, incepea sa-si puna intrebari legate de propria importanta.

Usor ametita de aceasta slabiciune a propriul eu, autosuficienta domnisoara se vazu redusa la banalitate, niciodata incepea sa i se para din ce in ce mai posibil pentru ea, iar nimeni din ce in ce mai vizibil si mai atragator.

Debusolata, a intrat in vorba cu nimeni, singurul caruia in acel moment reusea sa ii capteze atentia.

Replicile ii erau din ce in ce mai incoerente, pleoapele din ce in ce mai grele, viitorul din ce in ce mai lipsit de perspective, limitele propriei identitati din ce in ce mai vizibile.

Se intelege ca se indragostise de nimeni pentru ca nu putea trai fara a starni interesul cuiva, iar nimeni se pricepea destul de bine la a mima interesul pentru ea.

Dupa nici cateva ore de plimbat brat la brat cu nimeni era epuizata, confuza si aproape ireala.

Impleticindu-se, cu mintea grea de atatea intrebari fara raspuns a cazut intr-un somn adanc al iubirii de sine.
S-a trezit mirosind a umilinta, a singuratate si a lectie invatata.

Nimeni era multumit, chiar daca pana la urma nu o facuse sa isi piarda mintile.

Pe el nu avusese cine sa il ajute cand ar fi fost pregatit sa se schimbe, sa primeasca aceasta lectie.

Dialog cu mine insami

-De ce nu scrii mai des despre tine, despre ce ti se intampla, despre cine esti, despre ce simti?

-Dar scriu despre mine, totul vine din mine, totul e simtit, cu un picior pe o strada si unul in aer, cu urechea pe o carte, cu o cafea in fata, cu o lene lunga cat o zi de luni, cu o plictiseala amara ca un nes nefrecat cu zahar, cu o singuratate ca o ploaie lunga de noiembrie sau cu o veselie inexplicabila, aproape puerila.

-Da, dar ceilalti pot crede ca inventezi personaje, stari pentru a-ti crea un pseudounivers pentru ca in cel real nimic semnificativ nu ti se intampla.

-Ceilalti sunt o notiune, ei nu mi se intampla. Cei care mi se intampla sunt aceia, nu ceilalti si ei stiu ca tot ceea ce scriu face parte din mine. Scriu pentru aceia.

-Bine.

-Pot sa pun punct acum?

-Da.

.