De-a traitelea

Iti este cunoscuta acea stare care te patrunde pana in maduva oaselor ca diminetile umede de toamna si nu iti da pace pana nu iti amintesti si pana nu incepi o curatenie si o organizare pe perioade a emotiilor, actiunilor si oamenilor care te-au ajutat sau au incercat sa te impiedice sa ajungi unde esti astazi?
Stii despre ce vorbesc, nu?
Pentru mine tot acest proces are ceva din dezordinea, agitatia, incoerenta, rasul prostesc si plansul isteric al nebuniei.
Albume foto imprastiate peste tot in camera, cutii cu bijuterii deschise si vandalizate aproape, ganduri care incearca sa stabileasca legaturi telepatice cu ei si ele, carti nedeschise dar care imi pastreaza pentru cand o sa am chef sentimente de deja-vu, amintiri stridente sau estompate dar inca acolo, cu toate ma joc de-a ati-traitelea.
Imbatranesc, stiu.
Imbatranesc dar constat ca nu e chiar asa o pacoste de senzatie sa privesti asta daca stii sa ramai prieten cu tine.
Crezi ca mie nu imi vine sa imi rad de freza aia facuta parca cu un ciob de sticla pe care m-am incapatanat sa o port atatia ani, sau sa fluier si sa sar intr-un picior prin perioadele in care ma cam plictiseam si nu aveam prea multi prieteni pentru ca nu imi place sa fac compromisuri in aceasta privinta, sau sa numar firele cazute de cand parul pare sa mi se fi deschis cu cel putin 20 de nuante(ca de cele albe nu am, inca), sau sa ma cert pentru cat de simpatica am fost cu unii si cat de antipatica cu altii fara sa stau sa-i arbitrez intai, sau sa port trei rochii o data, in trei stiluri diferite, peste pantaloni pentru zilele si anii in care rochia nu era o optiune vestimentara, sau sa imi umplu casa de pantofi cu toc de toate culorile si sa ii probez pana adorm cu perechea rosie in picioare si cu zambetul pe buze, sau sa merg intr-o calatorie in jurul lumii cu cei mai dragi prieteni ca sa am timp sa povestesc cu ei tot ce eu am uitat si sa nasc amintiri noi? Ba imi vine. Dar nu o fac pentru ca imi sunt prietena si pentru ca fiecare cafea de dimineata imi da desteptarea in prezent si simt gustul luciditatii.
Asa ca imi organizez sertarele memoriei folosind culori, gusturi, senzatii, parfumuri pentru a asocia oameni cu perioade, stari, intamplari, astfel incat sa ma pot bucura de fiecare amintire atunci cand ii este momentul si aproape regret ca nu fumez pentru ca imi place starea aceea de usoara nervozitate amestecata cu placere care insoteste ritualul aprinderii tigarii.
Copilaria are gust de pastrama de porc afumata si de lapte cu caimac, miros de cartofi copti pe plita si de foc mocnind si fumegand si albastrul ochilor bunicului, mama persistenta esentelor tari, vacantele de vara din fata blocului ritmul saritului atei, adolescenta agresivitatea si poezia rock-ului, prima iubire senzatia acuta de respiratie taiata pana la sufocare si de esec, maturizarea ghimpele compromisului adanc infipt in idealism, iar prietenia fluiditatea si ritmul sangelui sanatos prin vene.
Si cand mi se intampla sa ma aflu intr-un loc din prezent si o aroma, o culoare sau o senzatie sa ma ademeneasca spre amintibil nu pot rezista tentatiei.
Si atunci simt cum ma dedublez: zambesc, vorbesc, tac, actionez in atunci-ul palpabil in timp ce ma rasfat cu un moment din trecut.
Sunt, dupa caz, o nepoata zglobie si alintata, un copil ba tacut, cu un aer usor filosofic si nepotrivit cu varsta, ba extrem de sociabil, iubita aiurita sau, dimpotriva, foarte bine infipta in dorintele si prezentul sau, prietena pe care poti sa o suni la orice ora din zi sau din noapte, Jakobe sau Jako, matusa excentrica.
Imbatranesc, stiu, dar inca imi pot povesti despre mine lucruri neintamplate.

Despre te iubesc-urile nespuse

Intr-o dupa-amiaza de inceput de martie am constientizat, mai profund decat o facusem vreodata in cei 32 de ani ai mei cat de mult pot sa doara te iubesc-urile nespuse, acele te iubesc-uri pe care le stii acolo, care sunt prea comode, prea timide, prea orgolioase, prea nesigure sau prea sigure pe ele pentru a iesi la suprafata sau care pur si simplu nu isi gasesc niciodata un moment al lor.
Disparusera mainile aspre si crapate de atata munca pe care le divinizam in copilarie, corpul acela usor cocosat de barbat incercat si bunic jovial si generos, zambetul cald si cu o usoara stralucire de dantura falsa.
Disparusera fara a-mi primi te iubesc-ul care a fost intotdeauna acolo, nespus, in aerul pe care il respiram impreuna, in distantele, intotdeauna fizice, impuse de rostogolirea de bulgare de zapada a existentei fiecaruia dintre noi.
Acum te iubesc-ul meu are gust de pierdere, de gol, de recunostinta-tristete, de amintire.
Ma port cu el delicat, il asez intr-un loc special, il sterg de praf, ii fac toate poftele, ii sunt cea mai buna prietena.
Te iubesc-ul acesta nespus, dar atat de adanc inradacinat in mine e parte din ceea ce sunt.

Fum de femeie

Delicat, discontinuu, confuz, agresiv, senzual, vulgar, manierat, controlat, nervos, fumul pe care il lasa in urma sa o femeie care trage dintr-o tigara starneste reactii dintre cele mai diverse pe fetele de interior sau de exterior ale celor pe care ii invaluie.
Un fum de femeie poate demasca o sexualitate exagerbata, nerv zvacnind, plictiseala cu sau fara staif, tabiet cu radacini mult prea profunde pentru a fi neglijat, un act empatic sau pur si simplu nevoia de apartenenta la un grup.
Ritualic sau in graba, aprinsul unei tigari de catre mainile fragede sau ridate ale unei femei ascunde doua mari tipologii de fumatoare: femeile care fumeaza ca ele insele, respectandu-si intocmai personalitatea si nevoile si femeile care trag din tigara extrem de masculin, care cauta defeminizarea cu orice pret.
Cele care populeaza prima tipologie sunt de multe ori simpatice, au sex-appeal, o fragilitate si o doza de isterie nobila, aceasta dependenta de care nu se dezic le intregeste farmecul, iar fumul venit dinspre ele si inhalat de porii tai de nefumator, tolerat, ca un copil neascultator, dar adorabil.
Cum ai putea sa te superi pe o femeie care isi aprinde o tigara dupa ce a facut dragoste, dupa ce ti-a dezvaluit trairile sale interioare atat de zbuciumate cu lacrimi in ochi, dupa ce ti-a dat sfaturi de cea mai buna prietena, dupa ce a interpretat, scris, fotografiat sau pictat ceva iesit din comun?
Le intalnesti pe strada, in grupuri de prieteni, in sali de spectacole, in baruri, in propria camera, de hotel, inchiriata sau proprietate personala, in calatorii si le zambesti, le saluti politicos, le judeci, poate, dar apoi te mustri ca ai facut-o, le primesti in viata ta pentru cateva secunde, ore, zile, ani.
Cele care se incadreaza in a doua tipologie, insa, te atrag in capcana agresivitatii lor din care incerci sa scapi imediat ce iti dai seama de asta.
Nervozitatea, dorinta de a domina, frustrarile, dezamagirile cotidiene, conflictele se regasesc in fiecare gest al lor: nu vor, nu au chef, nu inteleg, nu simt, nu, nu, nu.
Farmecul nu le este intregit, ci, de multe ori, ciobit, de mirosul de tigara care se imprima adanc in par, in piele, pe buze, in privire, fumul indepartat cu un gest hotarat de respingere de catre ceilalti si nu inhalat prin toti porii, iar viciul aspru judecat de catre cei fideli ideii de feminitate.
Dar, pana la urma, aprinsa si fumata, cu delicatete sau cu brutalitate, o tigara care se consuma lasa in urma sa fum, mult fum.

Indiferenta, fata cu cercei de smoala!

Cand te stii intunecat cauta indiferenta.
Nu acea indiferenta devastatoare care nu iti permite sa te mai regasesti, ci indiferenta cu efecte curative.
Curteaz-o, ai rabdare cu ea si cand intr-un final te accepta cedeaza-i, dar fara a-i da false sperante legate de un pentru totdeauna.
Indiferenta e ca o fata batrana: viseaza intotdeauna la imposibil, ii plac povestile de dragoste devastatoare, si-a epuizat toate posibilitatile si nu vrea decat sa se regaseasca in dezamagirile altcuiva, sa le domine pentru a se putea exterioriza.
Indiferenta e o lectie despre alegerile gresite, despre amanare, e o pedeapsa care te pregateste pentru un maine incert si o cura de dezintoxicare afectiva necesara pentru inceputurile care te vor tenta in acel maine incert.
Invat-o, accept-o si abia cand esti pregatit simte din nou.

Din culisele varstei

Patul are impregnat un miros profund de somn fara vise,
Ceasul ticaie doar in subconstientul sau de ceas pentru ca are bateriile scoase,
Iar eu dorm pe o parte, rasucit si agitat ca un melc dupa ploaie.
Cand ma voi trezi deja voi avea cu un an mai mult:
Cafeaua va mirosi a 32, mersul va semana a 32, parul va avea o nuanta de blond 32.
Dar sunt un soldat curajos al armatei imbatranirii asa ca ma voi arunca in front cu dorinta de a castiga o noua lupta.
Tovarasii mei de arme, prieteni, cunostinte sau oameni care au dorit la un moment dat sa ma aiba, imi studiaza reactiile si ma incurajeaza.
Pana nu le vine randul prefera sa nu se gandeasca la aceasta lupta.
Ce pot sa le spun?
Corpul imi spioneaza orice reactie,
Ochii isi cauta culoarea,
Sufletul studiaza filosofii la moda,
Mintea a ramas cu restante la matematica si consulta psihologi cu prestanta,
Picioarele aleg drumuri necunoscute doar pentru a-mi face incercarile mai motivante.
Nu e nici un secret: imbatranirea vine ca o infrangere atunci cand nu mai stii sa asculti, sa mai dai o sansa, sa treci peste orgolii nejustificate, sa incerci, sa zambesti, sa te ierti si sa ierti , sa iti exploatezi firescul.

Iubeste, daca indraznesti!

Pentru mine a te indragosti se aseamana cu a gusta cu pofta, in acelasi timp, din prima zapada, dintr-o vata de zahar de un roz insuportabil si din mancarea preferata abia scoasa din cuptor cu o nerabdare aproape patologica.
Incontrolabilul preia controlul, stomacul ia foc, simturile sunt in alerta, nelinistea inceputului iti misuna prin vene, pofta de joaca iti pune la incercare inocenta si nebunia, dulcele iti incleie viziunea asupra a orice.
Dar ce te faci cu incalzirea globala, cu dependenta de E-uri a rozului si in general cu artificialitatea tentatiilor oferite simturilor?
Cum mai faci diferenta intre ecorelatii si relatii toxice cand insasi premizele de la care pornesc au injectata, uneori pana in profunzime minciuna?
Cosmetizarea este o tentinta a vremurilor in care traim.
Totul este fardat, siliconat, inbunatatit prin metode de laborator.
Oamenii nu se mai accepta asa cum sunt, lasa sa intervina intre ei o rata la banca, o garderoba de firma, o rotunjime a formelor si orice altceva in afara propriilor sentimente.
Totul este o lupta pentru o pseudoimagine.
Nu rareori, un te iubesc nu mai umezeste buzele decat daca sunt intrunite toate conditiile pentru a arata si a te comporta conform standardelor unei societati consumeriste, iar acceptarea celuilalt nu mai este un proces firesc, ci o conditie care decurge din indeplinirea altor conditii.
Frica, rezerva, superficialitatea, starea "robot" sau"mesagerie vocala" intervin intre el si el, intre ea si ea, intre ea si el si impun o cura de neimplicare si de restrictii emotionale care arde visele ca si cum ar fi "rotunjimi" nedorite.
Si uite asa ajungi sa privesti in ochi tot mai tristi si mai inexpresivi dar incurajati de un zambet de convenienta, sa te plimbi printre ei si ele care se tin de maini reci si uscate, sa intretii conversatii care nu duc nicaieri si sa iti risti viata iubind.

Efectul airplain

Mi s-au infundat urechile.
Oare zbor sau m-am scufundat pentru a compara nuanta coral reef de pe unghii cu cea a unui coral autentic?
Indiferent de raspuns eu asa ma simt la inceput de 2011.
Bule de distractie, optimism, cochetarie, dezmat purtat pe la cele mai bune scoli de bune maniere, constientizare a propriului potential, o usoara aciditate verbala, caldura unor prietenii vechi mi-au piscat limba intre 2010 si 2011.
E in fibra de pe eticheta care ma defineste specificat un amestec de destinatii spre care sigur ma indrept, de nebunie jucausa dependenta de un umor usor englezesc, de zambete rogvaiv si de prietenii selectate mai atent decat boabele de cafea columbiana.
Cred totusi ca zbor, pentru ca imi plac aterizarile si destinatiile, am fixata centura de siguranta, am dat aiurea 3 sau chiar 5 euro pe experiente cu multe E-uri, am tolerat personalitati dintre cele mai diverse, chiar pitiponcioase, pentru ca iubesc oamenii si diversitatea lor si am si atipit cat sa imi induc o stare de usoara confuzie.
Ce fac totusi cu incertitudinea coral reef-ului de pe unghii?
Ii promit femeia, acea eu suficient de nonconformista pentru a suporta culorile tari atunci cand intinde mana pentru a face cunostinta cu necunoscutul si suficient de curajoasa pentru a-si tine respiratia pe parcursul unei scufundari in ape adanci, dar bleu-ciel.