Fericiri premature

Stiau.

Ar recunoaste asta si cu ochii inchisi.

Stiau inainte de a se cunoaste ca, dupa un timp, rasul ei va redeveni ceea ce a fost intotdeauna, un ras acid si usor isteric,

Ca gestul lui de a-si aprinde tigara, de o nervozitate niciodata disimulata sau discreta, va capata o forma netratabila de insuportabilitate si isi va pierde aerul sexy inchipuit,

Ca tacerile vor deveni din ce in ce mai sufocante si in cele din urma, dupa ce vor incerca sa le trateze cu pilule de vorbarie seaca in supradoze, le va anihila noi-ul,

Ca ea il va certa la inceput cu duiosie si treptat, cu din ce in ce mai multa neimplinire in voce,

Ca el ii va mangaia parul cu tandrete pana cand, intr-o zi, firele care ii cad pe perna il vor face sa isi doreasca sa doarma singur,

Ca vor adormi imbratisati ca si cum aerul respirat impreuna ar avea nevoie de protectie, pana cand intr-o dimineata se vor trezi dependenti de gurile de aer proaspat,

Ca ea ii va calca camasile si ii va aseza gulerele pana intr-o zi cand va recunoaste in fata propriei sinceritati ca de fapt nu si-a dorit niciodata sa faca asta,

Ca el va zambi de fiecare data cand ea va abandona cartile pe noptiera injunghiate pe mijloc de lemnul aspru pana isi va descoperi gestul nervos de a le inchide imediat ce ea pare sa fi adormit,

Ca se vor plimba in parc glumind pe seama mersului ei lent si a pasilor lui de urias si jucandu-se de-a prinselea pana cand ea va ramane incet-incet in urma lipsita de orice chef de a-l ajunge,

Ca se vor uita la filme impreuna fara ca ea sa dea semne ca o deranjeaza faptul ca el comenteaza scene ca si cum ar fi singurul care le intelege si fara ca el sa ii potoleasca rasul prostesc si plansul siropos pana intr-o dupa-amiaza ploioasa in care se va produce o ruptura ireversibila intre gusturile lor niciodata comune si vor degusta cinefilia in singuratate,

Ca vor incepe impreuna si se vor insingura pe parcurs.

Stiau multe despre esecul in doi.

Stiau si totusi au fost complici la falsificarea unui impreuna care iti smulgea involuntar zambete.

Au trait fericiri inainte ca acestea sa se nasca intre ei,

Au imitat atat de bine compatibilitatea incat nimic nu parea sa ii desparta,

Au construit vise deja naruite,

S-au tinut cu drag de maini deja instrainate,

Au iubit iluzii,

Dar, de la inceput, si-au asumat riscul de a fi demascati de propriile eu-ri si conectati pe viata la aparate care sa le amelioreze astm-ul nefericirii.

Cicatrici

-Sunt domnisoara de onoare in propriile povesti de dragoste, stii, ii marturisea ea strainului pe care nu a avut taria sa il priveasca in ochi pentru ca nu i-ar fi placut cum s-ar fi vazut.
-E atat de usor sa fii nefericit. Oricine poate fi nefericit. Fericirea, insa, o gasesc foarte putini. Daca nu vrei sa fii o oarecare, o pereche de ochi de culoarea melancoliei incurabile, nu mai sta langa un necunoscut care iti spune lucruri pe care tu deja le stii, ridica-ti privirea inca senina spre inainte si priveste-ti in ochi sansele de a fi fericita pe care le poti intalni. Nu imprastia, insa, in jurul tau nefericire. Ai rabdare cu tine, mergi cu pasi inceti, dar hotarati. Cu timpul despartirile nu mai sunt chiar atat de grele. Inveti sa renunti, sa pierzi, sa pleci, sa lasi sa treaca, sa suferi. Varsta insasi devine sistemul imunitar de care sufletul tau are nevoie pentru a se cicatriza.

Ce i-a spus acel strain intr-o dupa-amiaza in care totul parea sa inceapa si sa se sfarseasca cu tristetea sa nu poate sa uite nici macar in somn.
Are cosmaruri din ce in ce mai dese in care se repeta la nesfarsit acelasi discurs pe care ea il aude dar nu poate sau nu are intelepciunea inca pentru a-l intelege.
Si face iar si iar greseli pe care nu ar trebui nici macar sa le lase sa se apropie de nervurile sale.
Stie exact ce o sa se intample si cum o sa se intample.
Dar pana cosmarurile nu inceteaza, pana ce nu asimileaza ceea ce strainul i-a spus nu poate evita repetabilul.
E noapte.
E atat de intuneric si e atat de liniste, incat isi aude propriile neputinte zbatandu-se sub cearceafuri de o culoare incerta.
Ochii curteaza somnul si in cele din urma se inchid.
Sub pleoape, insa, visul traieste nelinisti care il indeparteaza de el insusi si de cele 8 ore de subconstient.
Cosmarul lipseste, dar linistea aceea tulbure, rece si gri care ii ia locul nu ii este cu nimic superioara.
Ea tresare.
Simte cicatrici care isi retraiesc ranile si se inchid.
Da, intelege ca tristetea are nevoie de prietenie dar nu o poate lasa sa se apropie prea mult.
E atat de posesiva incat nu accepta decat respiratie sufocata, ochi in cautare de dioptrii, treceri pe langa, dezamagiri ingamfate.
Hotaraste, in cele din urma, sa doarma fara vise, sa tresara fara a se imprieteni cu tristetea si sa se trezeasca privind in jur cu mirare.
Diminetile ii sunt acum parca mult mai usor de digerat.
Au un usor miros de unguent cicatrizant si nu seamana intre ele.
A reusit sa ii reconstituie si fata strainului si sa il priveasca.
Este mama, este bunicul, este ea, este un sfarsit cu chef de vorba si un inceput moralist.
-Asteptarile sunt cele care duc aproape intotdeauna la ratare.
Daca ai merge spre inainte ca si cum nimic nu e de pierdut, nimic nu e de castigat si totul este posibil, piedicile, capcanele pe care orice asteptare si orice frica le intinde s-ar inchide fara prada.
Asta ii spune acum strainul.
O simte pregatita pentru orice.

Tatuajul

Nu imi mai amintesc aproape nimic despre tine.
Probabil ca uitarea si-a facut de cap cu amintirea ta.
Erai cea mai fierbinte, cea mai adanc incrustata senzatie de drag din cate am experimentat si totusi nu reusesc sa te recompun nici cu ochii inchisi, nici cu ochii deschisi, rascolind fotografiile.
Esti acolo, o fata aproape inexpresiva, un taciturn extrem de pasional, un cadru de hartie de laborator foto, in ipostaze mai mult sau mai putin reusite, un gol printre multele goluri lasate de iubirea capricioasa, singura de care am reusit vreodata sa ma molipsesc.
Esti si totusi te caut in traitul meu, in valijoara pe care am facut-o in graba si in care nu au incaput prea multe momente in care am lasat pe cineva sa se apropie.
Dar ceva tot imi amintesc.
Imi amintesc ca nu m-am simtit niciodata mai iubita, mai incurcata si mai confuza decat atunci.
Asa ca m-am hotarat:
Imi voi tatua emotia ta atunci cand ma priveai pe interiorul mainii pe care memoria o intinde pentru a face curat prin rafturile sale.
Va fi un tatuaj discret, dar permanent.
Macar atat mai pot face pentru tine.

Povestea aripilor autiste

I se spusese ca atunci cand esti fericit, cand stii in ce sa crezi , simti ca prinzi aripi.
Nu a inteles foarte bine de la inceput, nu ii permiteau varsta, experienta, inaltimea, structura interioara.
Inca depindea de scutece, de starile emotionale ale mamei, de jumatati de cuvant, de ascunzisurile pe care le cauta cu fervoare pentru a-si pune in aplicare, in liniste, strategiile de joc pe care imaginatia sa peste medie, asa cum avea sa constate, i le inghesuia in sinele atat de bine ferecat.
Pe masura ce timpul trecea observa, insa, ceea ce pentru cei din jurul sau devenise, deja, motiv de ingrijorare, tacerile in care se infipsese.
Privea in jur, nu cu tristete, ci cu intelepciune si cu o oarecare resemnare, se misca in spatii care nu ii spuneau nimic pentru ca in interiorul sau se desfasura o cu totul alta poveste.
Incepuse sa simta cum ii cresc acele aripi care i se tot promisesera in schimbul unei cumintenii, a unei corectitudini, a unei simplitati exemplare si a unei libertati cu masura, pentru ca isi spunea povesti care o faceau fericita si dependenta de un cadru propice.

Oamenii, pe de alta parte, pe masura ce ii cunostea, o dezamageau din ce in ce mai mult.
Aveau imbibate in ei, unii pana in esenta, egoism, superficialitate, duplicitate.
Iar ea nu isi dorea ca aripile, care incepeau sa i se desfaca ca mugurii unei primaveri timpurii, sa se retraga incet, incet lasandu-se prinse in capcana frustrarilor.
Si-a dat seama ca nu ea, in ciuda parerii celorlalti, ci acele aripi pe care atat de mult si le dorise, sufera de autism.
Aripile nu puteau si nici nu isi doreau sa comunice cu exteriorul, se plamadisera din ea insasi, din fericirea pe care singura si-o oferea, de aceea si izolarea.
Asa ca zilele i se macinau intre nefericirea starnita de relatiile cu ceilalti si linistea interioara cu iz de aripi desfacute.
A trait asa ani de zile.
Ii cunostea pe unii, se despartea de altii, dar nimic nu o lega de nimeni, ci doar de zborul interior al propriilor impliniri.
Intr-o zi, totusi, ceva s-a schimbat.
Cineva a intervenit intre ea si ea.
Nici macar nu era un tip deosebit.
Ii placea sa se ascunda dupa gesturi, dupa taceri, dupa treceri pe langa, dar ea l-a indragit din prima fara a simti, insa, fericire, ci o nefericire profunda.
Isi pierduse echilibrul, aripile se inchisesera cu un falfait trist, iar pe el, desi il avea aproape, il cauta incontinuu ca si cum prezenta lui ar fi anuntat o absenta insuportabila.
Se priveau de la distanta cu o intensitate care ar fi egalat orice apropiere, se respingeau cand apropierea fizica devenea iminenta si se asteptau cu o fervoare patologica.
Nefericirea castiga teren, aripile refuzau orice deschidere, convenienta, standardul, trebuie-ul faceau presiuni insuportabile.
Incapabila sa distinga intre acum si durabil ea l-a atins, si-a transferat toate asteptarile asupra  presiunii care ii sabota lui interiorul si a cedat.
Din acel moment nefericirea ii vaneaza atat in particular, cat si in acel impreuna usor fortat pe care l-au construit pe renuntari.
Din moment in moment unul dintre ei va ceda.

De-a traitelea

Iti este cunoscuta acea stare care te patrunde pana in maduva oaselor ca diminetile umede de toamna si nu iti da pace pana nu iti amintesti si pana nu incepi o curatenie si o organizare pe perioade a emotiilor, actiunilor si oamenilor care te-au ajutat sau au incercat sa te impiedice sa ajungi unde esti astazi?
Stii despre ce vorbesc, nu?
Pentru mine tot acest proces are ceva din dezordinea, agitatia, incoerenta, rasul prostesc si plansul isteric al nebuniei.
Albume foto imprastiate peste tot in camera, cutii cu bijuterii deschise si vandalizate aproape, ganduri care incearca sa stabileasca legaturi telepatice cu ei si ele, carti nedeschise dar care imi pastreaza pentru cand o sa am chef sentimente de deja-vu, amintiri stridente sau estompate dar inca acolo, cu toate ma joc de-a ati-traitelea.
Imbatranesc, stiu.
Imbatranesc dar constat ca nu e chiar asa o pacoste de senzatie sa privesti asta daca stii sa ramai prieten cu tine.
Crezi ca mie nu imi vine sa imi rad de freza aia facuta parca cu un ciob de sticla pe care m-am incapatanat sa o port atatia ani, sau sa fluier si sa sar intr-un picior prin perioadele in care ma cam plictiseam si nu aveam prea multi prieteni pentru ca nu imi place sa fac compromisuri in aceasta privinta, sau sa numar firele cazute de cand parul pare sa mi se fi deschis cu cel putin 20 de nuante(ca de cele albe nu am, inca), sau sa ma cert pentru cat de simpatica am fost cu unii si cat de antipatica cu altii fara sa stau sa-i arbitrez intai, sau sa port trei rochii o data, in trei stiluri diferite, peste pantaloni pentru zilele si anii in care rochia nu era o optiune vestimentara, sau sa imi umplu casa de pantofi cu toc de toate culorile si sa ii probez pana adorm cu perechea rosie in picioare si cu zambetul pe buze, sau sa merg intr-o calatorie in jurul lumii cu cei mai dragi prieteni ca sa am timp sa povestesc cu ei tot ce eu am uitat si sa nasc amintiri noi? Ba imi vine. Dar nu o fac pentru ca imi sunt prietena si pentru ca fiecare cafea de dimineata imi da desteptarea in prezent si simt gustul luciditatii.
Asa ca imi organizez sertarele memoriei folosind culori, gusturi, senzatii, parfumuri pentru a asocia oameni cu perioade, stari, intamplari, astfel incat sa ma pot bucura de fiecare amintire atunci cand ii este momentul si aproape regret ca nu fumez pentru ca imi place starea aceea de usoara nervozitate amestecata cu placere care insoteste ritualul aprinderii tigarii.
Copilaria are gust de pastrama de porc afumata si de lapte cu caimac, miros de cartofi copti pe plita si de foc mocnind si fumegand si albastrul ochilor bunicului, mama persistenta esentelor tari, vacantele de vara din fata blocului ritmul saritului atei, adolescenta agresivitatea si poezia rock-ului, prima iubire senzatia acuta de respiratie taiata pana la sufocare si de esec, maturizarea ghimpele compromisului adanc infipt in idealism, iar prietenia fluiditatea si ritmul sangelui sanatos prin vene.
Si cand mi se intampla sa ma aflu intr-un loc din prezent si o aroma, o culoare sau o senzatie sa ma ademeneasca spre amintibil nu pot rezista tentatiei.
Si atunci simt cum ma dedublez: zambesc, vorbesc, tac, actionez in atunci-ul palpabil in timp ce ma rasfat cu un moment din trecut.
Sunt, dupa caz, o nepoata zglobie si alintata, un copil ba tacut, cu un aer usor filosofic si nepotrivit cu varsta, ba extrem de sociabil, iubita aiurita sau, dimpotriva, foarte bine infipta in dorintele si prezentul sau, prietena pe care poti sa o suni la orice ora din zi sau din noapte, Jakobe sau Jako, matusa excentrica.
Imbatranesc, stiu, dar inca imi pot povesti despre mine lucruri neintamplate.

Despre te iubesc-urile nespuse

Intr-o dupa-amiaza de inceput de martie am constientizat, mai profund decat o facusem vreodata in cei 32 de ani ai mei cat de mult pot sa doara te iubesc-urile nespuse, acele te iubesc-uri pe care le stii acolo, care sunt prea comode, prea timide, prea orgolioase, prea nesigure sau prea sigure pe ele pentru a iesi la suprafata sau care pur si simplu nu isi gasesc niciodata un moment al lor.
Disparusera mainile aspre si crapate de atata munca pe care le divinizam in copilarie, corpul acela usor cocosat de barbat incercat si bunic jovial si generos, zambetul cald si cu o usoara stralucire de dantura falsa.
Disparusera fara a-mi primi te iubesc-ul care a fost intotdeauna acolo, nespus, in aerul pe care il respiram impreuna, in distantele, intotdeauna fizice, impuse de rostogolirea de bulgare de zapada a existentei fiecaruia dintre noi.
Acum te iubesc-ul meu are gust de pierdere, de gol, de recunostinta-tristete, de amintire.
Ma port cu el delicat, il asez intr-un loc special, il sterg de praf, ii fac toate poftele, ii sunt cea mai buna prietena.
Te iubesc-ul acesta nespus, dar atat de adanc inradacinat in mine e parte din ceea ce sunt.

Fum de femeie

Delicat, discontinuu, confuz, agresiv, senzual, vulgar, manierat, controlat, nervos, fumul pe care il lasa in urma sa o femeie care trage dintr-o tigara starneste reactii dintre cele mai diverse pe fetele de interior sau de exterior ale celor pe care ii invaluie.
Un fum de femeie poate demasca o sexualitate exagerbata, nerv zvacnind, plictiseala cu sau fara staif, tabiet cu radacini mult prea profunde pentru a fi neglijat, un act empatic sau pur si simplu nevoia de apartenenta la un grup.
Ritualic sau in graba, aprinsul unei tigari de catre mainile fragede sau ridate ale unei femei ascunde doua mari tipologii de fumatoare: femeile care fumeaza ca ele insele, respectandu-si intocmai personalitatea si nevoile si femeile care trag din tigara extrem de masculin, care cauta defeminizarea cu orice pret.
Cele care populeaza prima tipologie sunt de multe ori simpatice, au sex-appeal, o fragilitate si o doza de isterie nobila, aceasta dependenta de care nu se dezic le intregeste farmecul, iar fumul venit dinspre ele si inhalat de porii tai de nefumator, tolerat, ca un copil neascultator, dar adorabil.
Cum ai putea sa te superi pe o femeie care isi aprinde o tigara dupa ce a facut dragoste, dupa ce ti-a dezvaluit trairile sale interioare atat de zbuciumate cu lacrimi in ochi, dupa ce ti-a dat sfaturi de cea mai buna prietena, dupa ce a interpretat, scris, fotografiat sau pictat ceva iesit din comun?
Le intalnesti pe strada, in grupuri de prieteni, in sali de spectacole, in baruri, in propria camera, de hotel, inchiriata sau proprietate personala, in calatorii si le zambesti, le saluti politicos, le judeci, poate, dar apoi te mustri ca ai facut-o, le primesti in viata ta pentru cateva secunde, ore, zile, ani.
Cele care se incadreaza in a doua tipologie, insa, te atrag in capcana agresivitatii lor din care incerci sa scapi imediat ce iti dai seama de asta.
Nervozitatea, dorinta de a domina, frustrarile, dezamagirile cotidiene, conflictele se regasesc in fiecare gest al lor: nu vor, nu au chef, nu inteleg, nu simt, nu, nu, nu.
Farmecul nu le este intregit, ci, de multe ori, ciobit, de mirosul de tigara care se imprima adanc in par, in piele, pe buze, in privire, fumul indepartat cu un gest hotarat de respingere de catre ceilalti si nu inhalat prin toti porii, iar viciul aspru judecat de catre cei fideli ideii de feminitate.
Dar, pana la urma, aprinsa si fumata, cu delicatete sau cu brutalitate, o tigara care se consuma lasa in urma sa fum, mult fum.