Ceai negru cu deja-vu

Cobor din avion si deschid bine ochii verzi de vultur blond in stare sa devoreze chiar si interiorul banal al unei sali de asteptare dintr-un aeroport micut.

Arome, atmosfera mocnind a altceva, oameni si aerul lor de viata traita cu accente de automatism si unicitate, trench-ul meu crem usor sifonat si cu miros de acasa si oameni de-ai mei din avionul si autocarul cu care am calatorit pana aici.

In sfarsit ma intalnesc cu Londra.

Oricat as incerca sa fiu de discreta tot ma inhait cu euforia, cu fetele needucate ale gramaticii, interjectiile si cu poftele de nestapanit.

Cand calatoresti spre locuri straine tie cliseele, frumos impaturite, isi gasesc loc in buzunarele laterale ale mintii, iar asteptarile tin sa se asorteze si sa isi potriveasca dimensiunile cu emotia in stare pura, imi suna, in urechile inca infundate dupa zborul de 3 ore, o voce care poate fi a mea sau poate fi a orcui altcuiva.

Dar cui ii pasa? Cine o asculta?

Sunt prea multe locsoare in sala de asteptare prin care sa ma ratacesc la propriu pana sa gasesc adevaratul drum spre statia de metrou, prea multe priviri admirative de aruncat noncoformistilor pe care intotdeauna i-am iubit, prea multa panica tinuta in frau, dar gata sa atace venele prin care pare sa curga oboseala si nu sange, prea multe limbi vorbite pe tonalitati diferite, prea multa curiozitate, prea multa bucurie ca ma aflu unde ma aflu.

Asa ca ma las condusa de brat de cea care intotdeauna ma salveaza in astfel de situatii, intuitia si ajung la cea mai apropiata statie de metrou in nici cateva secunde.

Desi imi vine greu sa ma despart de forfota din jur, ma las aproape hipnotizata de semnul care marcheaza intrarea in maruntaiele Londrei pentru a nimeri in mijlocul altei forfote, la fel de magnetica, cea a Underground-ului.

Hipsteri, rockeri, rastamani, oameni de afaceri in costume de firma si cu pantofi rupti, doamne elegante sau fete care combina stilurile vestimentare precum aromele in mancare, brate, fete si picioare din rase diferite, zambete amabile, accente cu tenta poetica se amesteca in cel mai firesc mod cu putinta.
Ma pierd in hatisul contemplarii pentru cateva secunde sau poate minute si ratez primul metrou.
Dar regretul nu pare sa imi dea tarcoale asa ca il astept pe urmatorul simtind cum relaxarea pune stapanire pana si pe cocoasa detasabila in forma de rucsac care zace langa picioarele mele de calator.
Totusi, trebuie sa aflu daca sunt pe peronul potrivit.
Si cum nu am fost niciodata prietena cu hartile, prefer sa colectionez zambete politicioase si explicatii mai mult decat generoase de la strainii aceia din cauza carora sunt inca pe peron.
Da, sunt pe peronul potrivit si in nici 2 minute va sosi urmatorul metrou.
Un deja-vu in compozitia caruia se regasesc un pub, o halba mare de bere si eu cu gura pana la urechi in incercarea de a prinde bucuria ma strabate cu intensitatea unui fior si simt ca m-am indragostit.
Ce greu imi va fi sa parasesc acest oras pe care deja il iubesc, desi inca nu il cunosc, imi zic de pe scaunul de metrou.
In scurt timp ajung in statia mea.
Pun piciorul drept pe peron, nu ma mai satur de privit in jur, pun si piciorul stang, imi atasez cocoasa si pornesc in cautarea prietenei cu care mi-am dat intalnire la Piccadilly Circus.
Din fericire o zaresc pe scarile rulante imediat ce le abordez.
Si pe ea pare sa o macine aceeasi curiozitate si acelasi entuziasm.
Impreuna iesim sa infruntam Londra de la suprafata, Londra muzeelor si a cladirilor din caramida, a pub-urilor si a magazinelor de lux, a music-hall-urilor, a magazinelor de suveniruri detinute de imigranti, a ploii capricioase, a podurilor peste Tamisa, a british  lunch-ului si a ceaiului negru, a autobuzelor supraetajate si a taxi-urilor cu aer de epoca, a cabinelor telefonice rosii si falnice in unicitatea lor, a parcurilor cu veverite, a curcubeului uman prevestit de ploaia de nonconformism de la metrou.
Dupa cativa pasi facuti cu aviditatea cuceritorului incepe si ploaia, binecunoscuta ploaie londoneza.
Este exact cum ne asteptam sa fie, scurta, cu rafale de vant, cu intermitente, cu putin soare dupa si totusi ne surprinde.
Umbrelele de dimensiuni medii pe care le-am adus de acasa nu prea par sa faca fata.
Ne uitam in jur pentru a invata de la localnici.
Multi dintre ei nici nu au deschis umbrelele, se multumesc cu trench-urile care le imbraca graba de a ajunge undeva, oriunde, pentru ca in Londra, dupa cum aveam sa constatam in scurt timp, graba, pofta de distractie si laissez faire-ul sunt un mod de viata.
Zambim, palavragim, primim in dar zambete de la necunoscuti si ne grabim sa ajungem la hotel.
Cladirea micuta, dar prietenoasa a hotelului, cu un pub alipit ca un siamez, ne inghite imediat ce facem check-in-ul.
Ne debarasam in graba de bagaje, ne schimbam pentru o plimbare lunga in marele oras si pornim in explorare.
Din acest punct totul se transforma intr-un vartej de locuri, oameni, stari, gusturi care se lipesc de memorie si de suflet ca o pisica lenesa intr-o dupa-amiaza torida.
Mersul cu autobuzul poate fi comparat fara teama de a exagera cu un studiu socio-cultural in toata regula, plimbarile pe strazile niciodata goale te fac sa pierzi notiunea timpului, parcurile te imbie sa te descalti si sa te tavalesti prin iarba, cafenelele si pub-urile te tenteaza sa devii dependent de discutiile la o cafea si de berea cu prietenii savurata in picioare, daca se poate chiar la intrare, in aer liber, muzeele te incarca de trecut si de prezent si iti pun la incercare cultura generala, London Bridge-ul mai pe seara te lipeste ca pe un timbru pe vederea aleasa cu grija si trimisa cuiva drag, magazinele de suveniruri dau pe afara de lucruri de care nu ai nevoie, dar pe care sfarsesti prin a le cumpara.
5 zile la Londra, daca indragesti Londra din prima, te fac sa te simti in acelasi timp si acasa si in vacanta.
Ceaiul negru cu biscuiti de la micul dejun, cocktail-urile pimms mai pe seara, dansul fara inhibitii intr-un club oarecare, un cappucino spumos savurat in cea mai vintage si mai lipstita de conformism cafenea in care am huzurit vreodata, oamenii pe care i-am cunoscut mi-au lasat un gust-intens-de-intotdeauna-aici.
Dincolo de London Eye, London Bridge, Westminster, British Museum, Hyde Park, Covent Garden, Harrods, Soho, Piccadilly Circus, Tate Modern Museum, Imperial War Museum, Russell Square, Londra mi-a ramas pe retina, in bataile inimii si pe circumvolutiuni pentru firescul cu care fiecare se ingrijeste de propriul fel de a fi, pentru lipsa de prejudecati, pentru bucuria de a trai, pentru accentul englezesc delicios, pentru muzica, pentru disciplina de a construi un model cultural, pentru mirosul-de-orice-e-posibil care pluteste in aer, pentru diversitate, pentru dragostea la primul deja-vu pe care a starnit-o in mine pana in maduva oaselor.

Iubirea confortabila si iubirea rana deschisa

Fiecare dintre noi a oscilat macar o data in viata intre acea iubire care te macina si doare ca o rana adanca, dar care simti, intr-un prezent continuu, ca face parte din tine si nu ai vrea sa se sfarseasca si iubirea confort, mai mult oferita de celalalt decat simtita de tine insuti, dar care te protejeaza, uneori de propriile ispite si te revigoreaza ca un somn lung.

Si cu toate astea nu vorbim prea des despre astfel de te iubesc-uri pentru ca nu este usor sa iti recunosti slabiciunile.

De aceea, refugiul in paginile unei carti ale carei personaje traiesc situatii similare poate fi aproape un rasfat.

Jeffrey Eugenides, un scriitor controversat, dar irezistibil, construieste astfel de personaje in cartea sa Intriga matrimoniala.

Madeleine, Mitchell si Leonard  isi leaga vietile intr-un mod distructiv si ireparabil, se iubesc si se urasc, se admira si se dispretuiesc, se maturizeaza impreuna, asa cum numai la douazeci si ceva de ani se poate intampla.

Actiunea in toiul careia se trezesc este plasata de catre autor in America anilor '80. Dupa cum poate afla orice cititor, avizat sau incepator, rasfoind paginile care preced inceputul propriu-zis al romanului Intriga matrimoniala, tara in care isi traiesc vietile Madeleine, Mitchell si Leonard  este in recesiune, ca si viata de colegiu. Insa cafenelele sunt pline de copii invatati care citesc Derrida si asculta Talking Heads. Intr-o astfel de cafenea o intalnim si pe Madeleine, personaj care oscileaza intre un romantism induiosator incurajat de scriitoarea sa preferata, Jane Austen si egoism cu reflexe de culpabilitate.

Autorul ne face cunostinta cu ea intr-un moment crucial, absolvirea colegiului, moment in care nedumerirea existentiala atinge curba cea mai periculoasa, cea conturata la intalnirea dintre visele pe care unii si le construiesc inca din copilarie si realitatea chiriei care trebuie platita si a nevoilor primare care trebuie satisfacute.

Totusi, in acest moment, pe Madeleine par sa o macine mai mult problemele emotionale: este indragostita de Leonard, un tip instabil din toate punctele de vedere, dar cu o minte sclipitoare si care o atrage aproape patologic si se bucura si de prezenta reconfortanta a lui Mitchell, admiratorul sau inflacarat, pe care ea il vede insa mai mult ca pe un prieten si care este dispus sa renunte la orice pentru a o face fericita.

Cand este nevoita sa iasa din acest triunghi emotional Madeleine il alege pe Leonard, care azi o respinge, maine are nevoie acuta de ea, pentru ca, la fel ca personajele din romanele scriitoarei sale preferate, crede in acea dragoste salvatoare, care invinge dincolo de orice obstacol sau in ciuda oricarui obstacol.

Nici cand afla ca depresia sa care pare sa se cronicizeze este de fapt parte a unui diagnostic mult mai grav Madeleine nu il abandoneaza pe Leonard. Dimpotriva.

Alege sa se casatoreasca cu acest Leonard care are momentele sale de geniu.

Dar, in secret, tanjeste dupa confortul unei vieti simple, echilibrate, normale, dupa admiratia teologului care ar fi dispus sa renunte in orice moment la tot pentru a o face fericita.

Jongland cu teorii la moda in anii in care plaseaza actiunea, cum ar fi feminismul si amintind, cu o nelipsita doza de criticism si ironie de intensitatea iubirilor din romanele lui Jane Austen, Jeffrey Eugenides construieste personaje puternice, carismatice, fata de care nu poti ramane indiferent.
Le simti tristetea, nesiguranta, nehotararea, pasiunea si nu poti sa nu fii acuzat dupa ce termini de citit cartea de partipris-uri.

Cunosti America anilor '80, patrunzi in lumea universitara a acelor vremuri, stai in acelasi laborator cu cercetatori proaspat iesiti de pe bancile facultatii, simti suferinta unui bolnav psihic si calatoresti prin lume cu un pasionat de religie, iar in final ramai cu gustul unei povesti ai carei eroi nu sfarsesc fericiti, ci constienti de faptul ca viata este o continua lupta intre ideal si real.

Potriveala

Potriveala se naste actiune si sfarseste ca stare.

Nu e usor de atins, dar uneori, daca are chef, vine de la sine.

Potriveala e asociata cu zambetul, cu rosul in obraji de bucurie, cu linistea interioara, dar, in mod ironic, o caracterizeaza mai mult sobrietatea lucrului bine facut.

Potriveala uraste cliseele, retetele prefabricate sau sfaturile intelepte.
Cand este supusa unor astfel de tratamente devine extrem de capricioasa, mai ales cand sosirea sa este intampinata cu formula "omul potrivit la locul potrivit" si intinde, fara mustrari de constiinta, capcane de potriveala, false potriveli,

Iar ritmul in care atinge finalitatea nu este aproape niciodata acelasi.

Potriveala fiind extrem de energica, adora perioada in care este actiune.

Ii plac diminetile, harnicia, ambitia si perseverenta celor care o pun in miscare

Si are cate o surpriza pentru fiecare dintre cei pe care urmeaza sa ii viziteze ca stare si care o impulsioneaza ca actiune.

Potriveala nu prea are incredere in alte stari si actiuni care incearca sa ii saboteze importanta, iar prietenii sai cei mai buni sunt propriile sinonime, asa ca de fiecare data cand ii se face dor de ei isi dau intalnire in DEX, intotdeauna la aceeasi pagina si cu aceeasi vecini de explicatii gramaticale.

Niciodata nu i s-a intamplat sa primeasca reclamatii din partea celor pe care ii unge cu propria prezenta si are usoare aere de superioritate, dar stie sa le controleze, astfel incat, in momentul in care da peste esec sau depresie reuseste chiar sa le ridice putin moralul.

Oricine ar trebui sa stie ca potriveala vine val-vartej si se retrage cu o discretie desavarsita, dar parfumul si urmele prezentei sale persista o viata.

Potriveala stabileste intalniri, deschide ochi si inimi si scurma in profunzime sentimentul de viata cu rost pentru ca destinul sau consta in a contura destine.

Treceri pe langa

A fi acolo nu tine numai de prezent.

A fi acolo isi ia drept coordonate importanta pe care tu o dai unor oameni sau unor intamplari si intensitatea la care transformarile in interiorul tau se produc cu acei oameni, traind acele intamplari.

Te poti simti miez fara sa-ti mai amintesti exact de ce, pentru ca amintirea si-a plantat radacini atat de adanci, incat, din cand in cand, mai da cate o floare.

Si atunci te regasesti admirand acea floare, bucurandu-te de ea, fara sa mai stii, cu exactitate, in ce conditii ai plantat semintele.

Asa se construieste fiecare poveste, fie ea frumoasa, induiosatoare, trista, banala sau cu aere de unicitate.

Si te simti de parca ai fi calcat pe un teritoriu atat de familiar si totusi strain, cu o nota stranie de intimitate si de raceala care pluteste peste tot.

Nu toate povestile te indeamna, insa, sa ramai, sa fii miez.

Ai vrea sa treci pe langa, sa le observi de la distanta ca un voyeurist si sa le imbraci in cuvinte fara sa simti ca te-ar putea schimba iremediabil.

Dar, totusi, esti acolo, personaj principal, pozitiv sau negativ, dupa caz.

Trecerile pe langa sunt, de fapt, lasitatile pe care amintirea si le permite.

Stie ca ar trebui sa isi revendice acea poveste, dar se bucura de luxul de a schimba partile care nu ii convin, care nu se potrivesc imaginii despre sine.

Amintirea este, orcum recunoscuta pentru subiectivitatea sa.

Nu i-a placut niciodata acea strictete de raport de activitate pe care oamenii o asteapta de la ea.

Asa ca, da, trecerile pe langa sunt nisele in care se strecoara cand simte ca se cere mult de la ea sau cand pur si simplu isi odihneste generozitatea.

Nu prea ii pasa, in astfel de momente, ca cel care vrea sa isi aminteasca si experimenteaza doar o trecere pe langa, se lasa macinat de angoasa, tristeste, dezamagire sau usurare.

Pentru ea trecerea pe langa inseamna liniste, pentru cel care o cauta, un gol in memorie.

Nu ii place, insa, sa fie confundate trecerile pe langa cu uitarea.

Uitarea este stadiul ultim al unei boli grave de care sufera cineva, pe cand trecerea pe langa este doar o forma de a ignora o realitate orcum acolo.

Amintirea are suficienta incredere in instinctele sale, incat sa stie cand sa excite senzatia de "sunt acolo, intotdeauna am fost acolo" si cand sa se imprieteneasca cu lasul " hai sa vedem ce se intampla daca ma aliez cu indiferenta".

Nu e usor sa accepti ca esti de acord cu trecerea pe langa cand stii ca ai iubit cu intensitate si firesc, cand visezi oameni si locuri care ai fi vrut sa ramana in realitatea ta, cand te-ai schimbat intr-atat, incat vrei sa iti amintesti cum erai, cand ti se face dor de radacinile care dau acum flori atat de frumoase.

Dar faci un pact cu amintirea, pentru ca este singura care te insoteste pana la capat, indiferent cat de ciobita ar fi de rostogolirea sa prin timp.

Cand ipotenuza intalneste cateta

Daca ma iubesti, vei vedea in mine tot ce ti-ai interzis pana acum sa observi,

Daca privirea mea o intalneste pe a ta si isi schimba culoarea, vei uita ca ai fost toata viata omul complezentelor,

Daca imi simti lipsa fara ca macar sa ma cunosti, inseamna ca ma vei intalni intr-o zi si ne vom povesti pana la epuizare cum a fost unul fara celalalt,

Daca te intorci din drum pentru ca simti o prezenta straina, nu trage concluzii pripite, fii doar convins ca aveam chef sa fac o plimbare cu tine in timp ce imi vedeam de viata mea intr-un birou cu mult soare si cu o ceasca de cafea cu caimac in fata,

Daca adormi si visezi fara sa iti amintesti, sigur avem vise comune pe care numai impreuna le putem spune pe nume,

Daca te simti singurul unghi drept dintr-o situatie inclinata si fara iesire, in aparenta, nu iti reprosa unicitatea, exploateaz-o,

Daca taci de prea mult timp, nu iti cauta cuvintele, lasa-le pe ele sa te gaseasca,

Daca in drumul spre casa te intampina pe prag o pisica si nu stii ce sa faci, nu incerca sa ii alegi un nume de alint, da-i de mancare si ia-ti la revedere, pentru ca semnele ti se arata numai atunci cand esti pregatit sa le citesti,

Daca ti s-a servit macar o data replica "permite-mi sa nu te cunosc, pentru ca ar fi gresit din partea mea sa intru in viata ta fara sa am de gand sa stau", inseamna ca stii ce gust are propria dezamagire si frica din celalalt,

Daca te joci de-a v-ati-asunselea cu "incercarea moarte n-are" si ai impresia ca de fapt joci baba oarba, s-ar putea sa uiti de ce ai vrut sa incerci,

Daca pleoapele tale clipesc prea des si necunoscuti cu fete mai mult sau mai putin prietenoase au impresia ca le faci din ochi, inseamna ca "vino-ncoa" iti joaca o farsa,

Dar, mai ales daca nu te inclini suficient in fata intamplarii pentru a te intalni cu dorinte ascunse, nu vei sti niciodata cum sa definesti curajul.

(Orice numai Sonet nu) de primavara

Primavara respira prin pielea ta de cinic de fiecare data cand renunti la agresivitatea verbala si privesti cu bucurie retinuta in jur,

Primavara se imprieteneste cu copiii care se joaca de-a indienii pe strazi cu soare si zambesc cu sufletul in cautare de parinti fictivi,

Primavara te asteapta in posta, iubire, fie ea virtuala sau de scara de bloc cu patru etaje,

Primavara te surprinde imperechindu-te cu ciorapi rosii cu fir lycra si te incurajeaza complice,

Primavara iti plombeaza absentele din rasul cu gura pana la urechi trimis in cautarea bucuriei,

Primavara te plimba cu taxi-uri cu tarif 0/km pe strazi pe care te poti intalni si reimprieteni cu tine,

Primavara iti cunoaste atat de bine placerile vinovate, incat te supui dezmatului de fiecare data cand iti vine in vizita,

Primavara nu respecta regulile politetei cleioase si e cand rece, cand fierbinte,

Primavara vine si trece languros, suav, candid, dar niciodata indiferent.

Muzica pentru alter ego-uri

Sunetul sec al sticlelor de bere desfundate, fum de tigara cochet sau barbateste expirat, dress code "no dress code", prieteni atat de relaxati incat isi povestesc pentru a nu stiu cata oara intamplari cu iz de noutate, toate astea compun o atmosfera mocnind a asteptare.
Pe scena micuta dotarea tehnica denota minimalism.
De jur imprejurul scenei se aude vocea butoanelor si a obiectivelor aparatelor foto puse pe focusare.
Linistea podelelor si forfota din jurul lor inspira cele 2 microfoane conectate la sursa.
Unii dintre cei prezenti sunt deja setati pe modul spectator si stau lejer pe scaunele ocupate din timp, observand cu minutiozitate tot ce se intampla in jur si muscand in acelasi timp cu pofta din conversatia in plina desfasurare in cercul lor.
In aer, pe langa fum, plutesc in voie rasete, curiozitatea, nerabdarea, caldura emanata de corpuri in plina relationare si de apropiere.
In cateva minute muzica va prelua controlul.
Deocamdata e doar fundal si isi schimba greutatea de pe un picior muzical pe altul stand cu fundul pe boxe.
In scurt timp isi fac aparitia pe scena si artistii, incarcati emotional si in verva intrarii in stare.
Ea, Luiza Zan, este o miniona extrem de expresiva, iar el, Sorin Romanescu, desi o depaseste prin inaltime, se vrea a fi pe picior de egalitate artistica cu ea si asta se vede in particulele de aer muzical care plutesc intre ei.
Ea isi lasa paharul de vin rosu, din care a savurat deja jumatate, intr-un colt de scena, ciobindu-i din minimalism si isi incalzeste vocea.
El isi acordeaza chitara schimband din cand in cand cu ea priviri cu subinteles, zambete si replici adaptate contextului.
In sala forfota se trasforma treptat in linistea urechilor ciulite.
Vocea deja incalzita a Luizei saluta prietenoasa publicul.
Publicul o aplauda cald si o imbratiseaza din priviri ca pe un prieten drag.
E o legatura care se simte, nu ai cum sa o ratezi.
Muzica incepe sa curga in ritm de jazz cu influente rock, flamenco, bossa nova si emotiile sa ia forma fiecaruia dintre cei prezenti.
E bucurie, e pasiune, e talent, e placere de a asculta si de a canta, e joaca cu note muzicale si fuga dupa melodicitate.
Unii zambesc nedisimulat, cu berea, vinul sau sucul uitate in imediata apropiere, unii se pierd pe sine in momente din propria viata de care muzica le aminteste, unii isi sincronizeaza miscarile corpului cu ritmul, unii fredoneaza intr-o doara cu sau fara calea urechii muzicale deschisa, unii isi simt pielea metamorfozandu-se in musuroaie de furnici.
Se poate spune ca fiecare are momentul sau de intimitate cu muzica.
Totul curge, totul se leaga, totul starneste reactii, incat spre final aplauzele par sa subtieze palmele, sa nu se mai termine si sa fie insuficiente.