Intamplare cu personaje discrete

Ce desfatare sa nu ma simt agresata verbal cand vorbesc cu tine,
Ce incantare sa te pot privi pe furis,
Ce liniste se face de fiecare data cand intri intr-o incapere,
Ce bine imi este cand te furisezi pe sub pielea mea pentru a-mi auzi mai bine inima cum bate,
Ce gustoasa e privirea ta,
Ce misterios e labirintul venelor tale de fiecare data cand imi mangai fata cu interiorul cald al palmelor,
Ce sigura sunt ca o sa te intorci iar si iar, chiar daca pleci destul de des fara sa spui nimic,
Ce eu sunt in rarele momente in care buzele iti sunt sparte in doua de un firav "tu..."
Ce nebunie ma cuprinde in zilele in care ma iei hotarat de mana si incepem sa dansam linistit prin camera plina de particulele de praf ale iubirii,
Ce tu esti si ce eu sunt si ce noi misto facem,
Parca ar fi prima compunere pentru care am primit un zece.

Florareasa

La varsta sa zambetul ii este lipiciul in relatiile cu cei din jur, in solduri i se pot ghici urmele lasate de cei 3 copii nascuti acasa, cu moasa, buzele stralucesc, dar nu accepta rujul, ochii te citesc si iti asilimileaza mult din inteles, urechile stiu sa iti asculte adevaratele dorinte, iar glasul moale, de femeie sfatoasa, iti spune exact ceea ce vrei sa auzi.

De cand se stie vinde flori.

A inceput la pravalia bunicii, in diminetile de vara.

In loc sa se joace toata ziua ca ceilalti copii, prefera sa aleaga cu atentie cele mai proaspete flori si sa isi imagineze cate o poveste despre cei care le cumparau.

Si prima parte din viata i-a trecut printre flori, fara prea multe studii, fara povesti personale impresionante.

A avut o singura iubire ale carei urme in prezent sunt cei trei copii despre care stie mult mai putin decat stie despre clientii sai.

Ii place sa ii asculte pe ceilalti.

Oamenii vin sa cumpere flori, de cele mai multe ori pentru ca se simt vinovati, obligati, tristi sau indragostiti si este imposibil sa nu le scape cate o frantura din propria viata.

De exemplu, pe fata aceea atat de absenta si, totusi atat de plina de viata pe care a intalnit-o cand  lucra intr-un spital de boli psihice nu o va uita cat va trai.

S-a legat intre ele o prietenie care sfideaza timpul, statutul social, educatia, varsta.

Spitalul acela a reprezentat pentru ea locul cel mai trist, cel mai incarcat de viata jupuita de stratul de convenienta.

A ajuns acolo din intamplare, intr-o perioada in care rautatea gratuita a vecinei care ii era si concurenta a indepartat-o de oameni si de povestile lor si a vandut flori personalului, pacientilor si vizitatorilor timp de doi ani.
“Locul de aşteptare”, antecamera din faţa biroului managerului era locul sau preferat, incarcat de atatea emotii si liniste tinuta sub control, incat te atragea ca un magnet, mai ales daca iubeai oamenii si povestile lor.
Statea acolo si asculta minute in sir, trangad cu urechea la franturi de conversatii in care nu era implicata sau aruncand replici capcana celor pe care ii simpatiza la prima vedere.
Intr-una din zilele in care isi savura pauza in "locul de asteptare" a intalnit-o pe ea.
Din intrebarile pe care le punea celor din jur a reiesit ca nu era acolo in calitate de pacienta, ci venise sa vada pe cineva, pe cineva extrem de apropiat dupa cum s-a simtit in vibratia din vocea sa.
Florareasa a indragit-o pe loc si s-a oferit sa o indrume.
Era evident ca fata venise pentru prima data acolo si ca locul acela ii starnea o suferinta profunda.
Dupa nici cinci minute florareasa si fata erau prietene, iar fata, o neindemanatica cand venea vorba de controlul cuvintelor, a inceput sa scape franturi din propria viata.
Venise pentru barbatul pe care il iubea pana la suferinta, barbat care intr-o zi se trezise fara sa se mai recunoasca, desi stia cine este si care a trebuit internat.
Iubirea pentru el ii starnea fetei, pe langa suferinta, o tandrete incomensurabila si o nevoie aproape patologica de a-i reconstitui viata pentru a i-o povesti si a-l face sa se doreasca asa cum este, de fapt.
Barbatul avea zile cand nu o recunostea, iar ca straina nu ii intra deloc in gratii.
Dimpotriva.
O privea cu rautate si ii intorcea spatele, prefacandu-se ca fumeaza, desi era nefumator si fireste ca nici nu avea tigari in dotare.

Fumatorul era alter-ego-ul sau pentru momente ca acestea.

Se intampla, insa, uneori, desi destul de rar, sa aiba momente de luciditate in timpul acestor crize de instrainare.

In acele momente o mangaia pe par si ii spunea: " fetito, noi doi vom prinde multe rasarituri impreuna si vom infrunta multe apusuri" si o tinea de mana, ii vorbea despre orice  pana se pierdea din nou in nebunia lui.
De cate ori nu si-a zis ca e ultima zi cand se mai apropie de el.
Dar pur si simplu dorinta de a-i fi alaturi era mai puternica.
Dorinta si acel amestec de ciuda, iubire, incapatanare, senin si intunecat din sufletul sau.
Florareasa aceea rotofeie si trecuta era singura careia ii putea vorbi despre asta fara sa ii fie rusine.
Dupa ce a cunoscut-o, statea ore in sir si isi radiografia impreuna cu ea vina, iubirea, neputinta, limitele, iar spre finalul zilei se simtea ciudat de linistita.
Prietenia si impletirea povestilor care iti compun viata, isi spunea inainte de a adormi, sunt singurele deprinderi care te ajuta sa traiesti cu esecul unei iubiri si cu propriile neputinte.
Singuratatea este doar pentru cei nebuni sau care sufera de vreo infirmitate emotionala de netratat.
Poate intr-o zi voi reusi sa ies din lumea lui fara sa las urme de suferinta si praf de intrebare.
Florareasa imi arata rascrucea.

Bucataria cu vedere spre tine

Pe tine te iubesc-ul  te-a privit de fiecare data de la o oarecare distanta.
Te-ai apropiat de cateva ori de el suficient incat sa iti doresti sa ramai, insa frica ti-a fost mai puternica.
Asa ca mi-am luat bucatarie cu vedere spre tine pentru a te ademeni cu aromele te iubesc-ului meu.
De cele mai multe ori, asa cum era de asteptat, esti plecat din interiorul tau mobilat minimalist, dar cu gust.
Insa cand revii, cand te odihnesti dupa lunga calatorie pentru cautarea acelui altcineva cu care te minti cu incapatanare, in bucataria cu vedere spre tine se joaca de-a v-ati ascunselea copii care zambesc cu sufletul in cautare de parinti fictivi, iar in cuptor se coc prajituri cu ravas.
De fiecare data cand gusti din prajiturile in care pun 500 de grame de senin, 500 de grame de pofta de joaca, 1 kilogram de cautatura amestecata cu suflet si un kilogram de elinistesicebineimieste (o faina speciala care ajuta aluatul prajiturilor cu ravas si facute cu dragoste sa creasca), ma privesti si intelegi ca locul tau este in acea bucatarie si ca absenta ta este umbra prezentei mele.
In una din zilele in care ti-ai permis sa lenevesti in bucataria cu vedere spre tine ti-a fost atat de bine langa mine, incat ai atipit si ti-ai intarziat plecarea.
Ba mai mult, ai indraznit sa si visezi.
Te si imaginai liber, dezbracat de orice prejudecati, frici si conveniente, cu un zambet mare cat sufletul tau ratacit, cuibarit in caldura unui inceput promitator.
Tic-tac-ul ratiunii nu iti mai suna in urechi, planul isi infundase nasul in hartiile pe care de mult nu le mai rasfoise, iar tu tanjeai dupa rasfat.
In acea zi ne-am cunoscut cu adevarat.
Din acea zi nu ai mai reusit sa ma uiti, desi inca ratacesti.
Din acea zi m-am lipit de tine ca un timbru pe o carte postala trimisa cuiva drag si ma porti peste tot.
Inca nu esti pregatit sa imi daruiesti te iubesc-ul, dar l-ai primit pe al meu si iti vindeci toate ranile cu el.
Si din cand in cand ne privim in ochi in bucataria cu vedere spre tine.
Pana intr-o zi.
Cand vei ramane pentru totdeauna.

Igiena afectiva

Pentru a simti din nou pe cineva de care te-ai instrainat trebuie sa te curati de tot uratul dintre voi, sa iti amintesti, sa iei pe rand fiecare sentiment, fiecare privire, fiecare atingere, fiecare cuvant rostit si sa le dezinfectezi de orice parazit emotional, de orice urma de ura, de nepasare si razbunare.
Daca nu reusesti de unul singur si ai nevoie de inspiratie, scriitorul David Grossman a scris o carte numai buna de folosit pe post de manual pentru invatarea gramaticii afective, Pana la capatul pamantului.
Grossman este mai intai de toate un maestru al dialogului interior reflectat in relatiile, de multe ori esuate, traumatizante, inrobitoare, pline de lectii cu cei mai apropiati oameni din viata cuiva. Cartea sa te lasa fara respiratie, musca din sentimente si este scrisa in ritmul condamnatului la moarte care vrea sa isi povesteasca toata viata intr-o singura zi.
Odata luata decizia de a citi cartea, existenta semnului care marcheaza pauza de lectura va fi aproape uitata, iar momentele de ragaz din timpul unei zile pe care vei incerca sa le gasesti vor fi pentru a iesi din lectura, nu pentru a relua lectura.
Intregul text te doare, intregul text se imprima in buricul degetelor si pe retina, iar trimiterile sale catre esentele sufletului te induioseaza profund.
Lirismul, firul narativ care oscileaza intre trecut si prezent, dialogul care se pierde in vocea povestitorului, schimbul de pase de la persoana intai la persoana a treia, punctul aflat uneori la zeci de propozitii distanta de inceputul unei fraze, intensitatea trairilor, sinceritatea brutala, vartejul de ganduri, emotii, autonaliza, actiunea te subjuga si nu iti doresti decat sa ajungi la final pentru a te odihni si a intelege.
Ora, personajul central al romanului Pana la capatul pamantului, o femeie trecuta de ceva vreme de prima tinerete, dar cu o frumusete inca pregnanta si cu o forta interioara care de multe ori ii copleseste pe cei din jur este puntea de legatura cu celelalte personaje si samburele de emotii al intregului roman. Atat mintea cat si sufletul Orei folosesc puterea de vindecare si de exemplificare a detaliului si in momentele de traire interioara, dar si atunci cand se afla in prezenta unei fiinte dragi, iar fragmentarea sentimentului pana la os este specialitatea sa. In jurul Orei migreaza Avram si Ilan, barbatii intre care este prinsa inca din tinerete intr-un triunghi amoros greu de inteles.
Osciland intre intamplari din trecut si amprenta necrutatoare a prezentului, David Grossman isi ghideaza personajele printr-o lunga calatorie a sinelui, calatorie in care rani vechi si adanci sunt redeschise, iertarea invocata si vindecarea, pacea cautate.
Peste o astfel de carte nu ai cum sa treci gandindu-te la ce este de mancare in frigider.
O astfel de carte se citeste cu propriul trecut lafaindu-se undeva in privire si cu prezentul scrutandu-te din imediata apropiere a degetelor care dau pagina dupa pagina.
Iar cand ajungi la final musti la randu-ti cu pofta din propriile sentimente, mai vrei, mai speri, te lasi ademenit de disperare, dar atipesti si uiti.
Pana maine.

Vara din ochii nimanui

Mi-e dor de anotimpul torid din ochii tai, de sub pielea ta,
Mi-e dor sa imi spui "iubito, ai un rasarit si pentru mine in sufletul tau?" si sa te joci cu vantul din parul meu,
Mi-e dor sa-mi zambesti si sa te tolanesti la soarele din zambetul meu,
Mi-e somn de tine.
Dar pasii iti sunt, inca, straini de locurile in care iti las in fiecare zi cate o ramasita a festinului cu zambete, tristeti, cuvinte, taceri, atingeri pe care mi-l serveste destinul.
Ratacesti fara a uita sa ma cauti,
Te pierzi pe acolo cautand un aici numai al nostru.
Ne suntem datori cu prezenta, o stii la fel de bine ca mine.
Asa ca iti iubesc absentele, iti doresc caldura inceputului si iti astept racoarea diminetilor in care vei fi.

Ceai negru cu deja-vu

Cobor din avion si deschid bine ochii verzi de vultur blond in stare sa devoreze chiar si interiorul banal al unei sali de asteptare dintr-un aeroport micut.

Arome, atmosfera mocnind a altceva, oameni si aerul lor de viata traita cu accente de automatism si unicitate, trench-ul meu crem usor sifonat si cu miros de acasa si oameni de-ai mei din avionul si autocarul cu care am calatorit pana aici.

In sfarsit ma intalnesc cu Londra.

Oricat as incerca sa fiu de discreta tot ma inhait cu euforia, cu fetele needucate ale gramaticii, interjectiile si cu poftele de nestapanit.

Cand calatoresti spre locuri straine tie cliseele, frumos impaturite, isi gasesc loc in buzunarele laterale ale mintii, iar asteptarile tin sa se asorteze si sa isi potriveasca dimensiunile cu emotia in stare pura, imi suna, in urechile inca infundate dupa zborul de 3 ore, o voce care poate fi a mea sau poate fi a orcui altcuiva.

Dar cui ii pasa? Cine o asculta?

Sunt prea multe locsoare in sala de asteptare prin care sa ma ratacesc la propriu pana sa gasesc adevaratul drum spre statia de metrou, prea multe priviri admirative de aruncat noncoformistilor pe care intotdeauna i-am iubit, prea multa panica tinuta in frau, dar gata sa atace venele prin care pare sa curga oboseala si nu sange, prea multe limbi vorbite pe tonalitati diferite, prea multa curiozitate, prea multa bucurie ca ma aflu unde ma aflu.

Asa ca ma las condusa de brat de cea care intotdeauna ma salveaza in astfel de situatii, intuitia si ajung la cea mai apropiata statie de metrou in nici cateva secunde.

Desi imi vine greu sa ma despart de forfota din jur, ma las aproape hipnotizata de semnul care marcheaza intrarea in maruntaiele Londrei pentru a nimeri in mijlocul altei forfote, la fel de magnetica, cea a Underground-ului.

Hipsteri, rockeri, rastamani, oameni de afaceri in costume de firma si cu pantofi rupti, doamne elegante sau fete care combina stilurile vestimentare precum aromele in mancare, brate, fete si picioare din rase diferite, zambete amabile, accente cu tenta poetica se amesteca in cel mai firesc mod cu putinta.
Ma pierd in hatisul contemplarii pentru cateva secunde sau poate minute si ratez primul metrou.
Dar regretul nu pare sa imi dea tarcoale asa ca il astept pe urmatorul simtind cum relaxarea pune stapanire pana si pe cocoasa detasabila in forma de rucsac care zace langa picioarele mele de calator.
Totusi, trebuie sa aflu daca sunt pe peronul potrivit.
Si cum nu am fost niciodata prietena cu hartile, prefer sa colectionez zambete politicioase si explicatii mai mult decat generoase de la strainii aceia din cauza carora sunt inca pe peron.
Da, sunt pe peronul potrivit si in nici 2 minute va sosi urmatorul metrou.
Un deja-vu in compozitia caruia se regasesc un pub, o halba mare de bere si eu cu gura pana la urechi in incercarea de a prinde bucuria ma strabate cu intensitatea unui fior si simt ca m-am indragostit.
Ce greu imi va fi sa parasesc acest oras pe care deja il iubesc, desi inca nu il cunosc, imi zic de pe scaunul de metrou.
In scurt timp ajung in statia mea.
Pun piciorul drept pe peron, nu ma mai satur de privit in jur, pun si piciorul stang, imi atasez cocoasa si pornesc in cautarea prietenei cu care mi-am dat intalnire la Piccadilly Circus.
Din fericire o zaresc pe scarile rulante imediat ce le abordez.
Si pe ea pare sa o macine aceeasi curiozitate si acelasi entuziasm.
Impreuna iesim sa infruntam Londra de la suprafata, Londra muzeelor si a cladirilor din caramida, a pub-urilor si a magazinelor de lux, a music-hall-urilor, a magazinelor de suveniruri detinute de imigranti, a ploii capricioase, a podurilor peste Tamisa, a british  lunch-ului si a ceaiului negru, a autobuzelor supraetajate si a taxi-urilor cu aer de epoca, a cabinelor telefonice rosii si falnice in unicitatea lor, a parcurilor cu veverite, a curcubeului uman prevestit de ploaia de nonconformism de la metrou.
Dupa cativa pasi facuti cu aviditatea cuceritorului incepe si ploaia, binecunoscuta ploaie londoneza.
Este exact cum ne asteptam sa fie, scurta, cu rafale de vant, cu intermitente, cu putin soare dupa si totusi ne surprinde.
Umbrelele de dimensiuni medii pe care le-am adus de acasa nu prea par sa faca fata.
Ne uitam in jur pentru a invata de la localnici.
Multi dintre ei nici nu au deschis umbrelele, se multumesc cu trench-urile care le imbraca graba de a ajunge undeva, oriunde, pentru ca in Londra, dupa cum aveam sa constatam in scurt timp, graba, pofta de distractie si laissez faire-ul sunt un mod de viata.
Zambim, palavragim, primim in dar zambete de la necunoscuti si ne grabim sa ajungem la hotel.
Cladirea micuta, dar prietenoasa a hotelului, cu un pub alipit ca un siamez, ne inghite imediat ce facem check-in-ul.
Ne debarasam in graba de bagaje, ne schimbam pentru o plimbare lunga in marele oras si pornim in explorare.
Din acest punct totul se transforma intr-un vartej de locuri, oameni, stari, gusturi care se lipesc de memorie si de suflet ca o pisica lenesa intr-o dupa-amiaza torida.
Mersul cu autobuzul poate fi comparat fara teama de a exagera cu un studiu socio-cultural in toata regula, plimbarile pe strazile niciodata goale te fac sa pierzi notiunea timpului, parcurile te imbie sa te descalti si sa te tavalesti prin iarba, cafenelele si pub-urile te tenteaza sa devii dependent de discutiile la o cafea si de berea cu prietenii savurata in picioare, daca se poate chiar la intrare, in aer liber, muzeele te incarca de trecut si de prezent si iti pun la incercare cultura generala, London Bridge-ul mai pe seara te lipeste ca pe un timbru pe vederea aleasa cu grija si trimisa cuiva drag, magazinele de suveniruri dau pe afara de lucruri de care nu ai nevoie, dar pe care sfarsesti prin a le cumpara.
5 zile la Londra, daca indragesti Londra din prima, te fac sa te simti in acelasi timp si acasa si in vacanta.
Ceaiul negru cu biscuiti de la micul dejun, cocktail-urile pimms mai pe seara, dansul fara inhibitii intr-un club oarecare, un cappucino spumos savurat in cea mai vintage si mai lipstita de conformism cafenea in care am huzurit vreodata, oamenii pe care i-am cunoscut mi-au lasat un gust-intens-de-intotdeauna-aici.
Dincolo de London Eye, London Bridge, Westminster, British Museum, Hyde Park, Covent Garden, Harrods, Soho, Piccadilly Circus, Tate Modern Museum, Imperial War Museum, Russell Square, Londra mi-a ramas pe retina, in bataile inimii si pe circumvolutiuni pentru firescul cu care fiecare se ingrijeste de propriul fel de a fi, pentru lipsa de prejudecati, pentru bucuria de a trai, pentru accentul englezesc delicios, pentru muzica, pentru disciplina de a construi un model cultural, pentru mirosul-de-orice-e-posibil care pluteste in aer, pentru diversitate, pentru dragostea la primul deja-vu pe care a starnit-o in mine pana in maduva oaselor.

Iubirea confortabila si iubirea rana deschisa

Fiecare dintre noi a oscilat macar o data in viata intre acea iubire care te macina si doare ca o rana adanca, dar care simti, intr-un prezent continuu, ca face parte din tine si nu ai vrea sa se sfarseasca si iubirea confort, mai mult oferita de celalalt decat simtita de tine insuti, dar care te protejeaza, uneori de propriile ispite si te revigoreaza ca un somn lung.

Si cu toate astea nu vorbim prea des despre astfel de te iubesc-uri pentru ca nu este usor sa iti recunosti slabiciunile.

De aceea, refugiul in paginile unei carti ale carei personaje traiesc situatii similare poate fi aproape un rasfat.

Jeffrey Eugenides, un scriitor controversat, dar irezistibil, construieste astfel de personaje in cartea sa Intriga matrimoniala.

Madeleine, Mitchell si Leonard  isi leaga vietile intr-un mod distructiv si ireparabil, se iubesc si se urasc, se admira si se dispretuiesc, se maturizeaza impreuna, asa cum numai la douazeci si ceva de ani se poate intampla.

Actiunea in toiul careia se trezesc este plasata de catre autor in America anilor '80. Dupa cum poate afla orice cititor, avizat sau incepator, rasfoind paginile care preced inceputul propriu-zis al romanului Intriga matrimoniala, tara in care isi traiesc vietile Madeleine, Mitchell si Leonard  este in recesiune, ca si viata de colegiu. Insa cafenelele sunt pline de copii invatati care citesc Derrida si asculta Talking Heads. Intr-o astfel de cafenea o intalnim si pe Madeleine, personaj care oscileaza intre un romantism induiosator incurajat de scriitoarea sa preferata, Jane Austen si egoism cu reflexe de culpabilitate.

Autorul ne face cunostinta cu ea intr-un moment crucial, absolvirea colegiului, moment in care nedumerirea existentiala atinge curba cea mai periculoasa, cea conturata la intalnirea dintre visele pe care unii si le construiesc inca din copilarie si realitatea chiriei care trebuie platita si a nevoilor primare care trebuie satisfacute.

Totusi, in acest moment, pe Madeleine par sa o macine mai mult problemele emotionale: este indragostita de Leonard, un tip instabil din toate punctele de vedere, dar cu o minte sclipitoare si care o atrage aproape patologic si se bucura si de prezenta reconfortanta a lui Mitchell, admiratorul sau inflacarat, pe care ea il vede insa mai mult ca pe un prieten si care este dispus sa renunte la orice pentru a o face fericita.

Cand este nevoita sa iasa din acest triunghi emotional Madeleine il alege pe Leonard, care azi o respinge, maine are nevoie acuta de ea, pentru ca, la fel ca personajele din romanele scriitoarei sale preferate, crede in acea dragoste salvatoare, care invinge dincolo de orice obstacol sau in ciuda oricarui obstacol.

Nici cand afla ca depresia sa care pare sa se cronicizeze este de fapt parte a unui diagnostic mult mai grav Madeleine nu il abandoneaza pe Leonard. Dimpotriva.

Alege sa se casatoreasca cu acest Leonard care are momentele sale de geniu.

Dar, in secret, tanjeste dupa confortul unei vieti simple, echilibrate, normale, dupa admiratia teologului care ar fi dispus sa renunte in orice moment la tot pentru a o face fericita.

Jongland cu teorii la moda in anii in care plaseaza actiunea, cum ar fi feminismul si amintind, cu o nelipsita doza de criticism si ironie de intensitatea iubirilor din romanele lui Jane Austen, Jeffrey Eugenides construieste personaje puternice, carismatice, fata de care nu poti ramane indiferent.
Le simti tristetea, nesiguranta, nehotararea, pasiunea si nu poti sa nu fii acuzat dupa ce termini de citit cartea de partipris-uri.

Cunosti America anilor '80, patrunzi in lumea universitara a acelor vremuri, stai in acelasi laborator cu cercetatori proaspat iesiti de pe bancile facultatii, simti suferinta unui bolnav psihic si calatoresti prin lume cu un pasionat de religie, iar in final ramai cu gustul unei povesti ai carei eroi nu sfarsesc fericiti, ci constienti de faptul ca viata este o continua lupta intre ideal si real.