Desparte-te de mine

Unele despartiri nu pot fi evitate.
Cu totii trecem prin despartiri. Dureroase, necesare, de bun simt, cu text sau in liniste, alunecand pe langa cel de care ne despartim pentru a nu-l sparge in mii de bucati.
Despartiri.
Uneori le provocam, alteori ni se arunca capcane in care cadem si ne trezim in plin discurs de despartire.
Nu stii niciodata de pe ce fituica e copiat acest discurs.
De la esti prea bun/buna pentru mine la nu avem un viitor comun, nu sunt in apele mele, nu esti ceea ce caut, nu stiu ce vreau pasii sunt mici si nesiguri, dar cu intentie.
Nu trebuie sa crezi ca daca nu ti s-a spus esti prea bun/buna pentru mine nu este asa sau ca daca ti s-a facut o marturisire, cu ochii in lacrimi, nu sunt in apele mele este asa.
Frica motiveaza.
Nimic altceva.
Frica de plafonare, frica de neimplinire, de ratare, frica de nefericire, frica de prea mult sau prea putin.
Frica.
Ea este inceputul.
Apoi se inhaiteaza cu egoismul, cu nesiguranta, cu nehotararea si uneori cu perversitatea.
Ochii se ascund de cealalta pereche de ochi in bucati de parchet, de cer, de covor, de pamant, de mobila, de altcineva, mainile se freaca una de alta sau se joaca nervos cu parul, prin picioare se plimba din ce in ce mai nelinistita si mai agitata dorinta de a pleca, oriunde, numai sa fie departe de acel noi.
Despartirea e dor de duca ce se lupta cu durerea si cauta provocarea necunoscutului.
Intotdeauna, sau aproape intotdeauna, cel compatimit este cel parasit.
Dar a-ti fi frica sa ramai si a hotari sa pleci intr-o zi nu te face mai rau decat cel de langa care pleci, la fel cum a-ti fi frica si a ramane pentru a te lupta cu frica si cu nesiguranta unui noi in care nu te mai recunosti nu te face mai bun.
De aceea, regulile pentru despartiri ar trebui studiate dintr-un abecedar al despartirilor.
La fel cum inveti sa mergi, sa vorbesti, sa scrii si sa citesti, nu ar fi rau sa inveti sa te desparti si sa accepti ca esti parasit.
E drept ca situatiile si oamenii difera, dar exista un la fel in orice despartire, o esenta de rutina, un ticait de mecanism de ceas.
Te desparti de sanul mamei, de o mana trudita de bunic, de cel mai bun prieten din copilarie devenit un adult antipatic, de prima iubire ascunsa doar in tine sau si in zvacnirile venei de la tampla celuilalt, de animalul de companie, de rochia mini care parea sa-ti stea al naibii de bine in liceu si care peste ani te face sa te uiti jenata in oglinda, de o pereche de bascheti rupti, dar cu valoare profund sentimentala, de un partener pe viata care se dovedeste a fi un partener pe cativa ani, de un parinte, de un copil si de tine visatorul, intr-un final.
Te desparti si iti mormai in barba ca va fi bine, ca vrei altceva, ca meriti altceva, ca asa a fost sa fie.
Insa, ceva din tine nu mai este la fel.
Schimbarea iti tulbura culoarea ochilor, felul in care vorbesti si gesticulezi, felul in care te asezi pe pat inainte de a face dragoste sau felul in care stai picior peste picior cand iti bei cafeaua cu un necunoscut.
Desparte-te de mine e un joc complicat al destinului care te invata cum sa renunti si cum sa lasi in urma.

Privind spre tine

“Cam asta era viata ei. Nu exista nici urma de autocompatimire, ci doar recunoastere, si atat. Te nasti, cresti, te casatoresti. Oamenii pretind-poate chiar cred cu adevarat-ca mariajul inseamna inceputul vietii. Dar se insala. Casatoria este un sfarsit, nu un inceput: altfel, de ce se termina atatea carti si filme la altar? A te casatori e un raspuns, nu o intrebare.”

Scriitorii preferati sunt amanti secreti. Cu ei te rasfeti cu placerile vinovate, iti  recunosti toate slabiciunile si razi sau plangi fara sa iti fie teama ca vei fi demascat, pentru ca intreaga desfasurare de forte este invaluita de cel mai adanc mister. Esti un om cu o carte in mana, un om care din cand in cand mai schiteaza cate un zambet, mai ridica o spranceana sau mai priveste nostalgic in gol, pe fereasta. Dar, numai tu stii ce placeri experimentezi, cu ce ganduri te lupti si ce intalniri iti provoci. Julian Barnes este acel amant secret care te fascineaza din prima secunda in care faceti cunostinta. Ai vrea sa ii retii fiecare fraza pentru a o reda mai tarziu ca pe un citat extrem de relevant intr-o discutie care nu duce, in aparenta, nicaieri. El spune nespusul, nu se teme de conventii si exploateaza ca material pentru cartile sale tabuurile, excentritatile, absurdul, samburele de singuratate din fiecare si teama de proprii demoni.

Cu fiecare cratima, cu fiecare virgula, cu fiecare punct, semn de exclamatie sau semn de intrebare, cu fiecare cuvant desfacut in bucati si cu fiecare fraza aglomerata cu propozitii, Julian Barnes te apropie din ce in ce mai mult de tine cel care ai fi putut fi daca nu te-ai fi lasat prada convenientelor, temerilor si lasitatilor.

Julian Barnes nu este un scriitor comod.  El iti activeaza cosmarul, iti nuanteaza in gri-uri realitatea si te face sa te privesti in oglinda fara masca sociala pe care ai purtat-o peste zi. Nu se fereste de exploatarea nefericirii, a dezamagirii si a intamplarii care naste drama si isi pune personajele in situatii care le ajuta sa se  inteleaga cu demonii care le bantuie inca de cand s-au nascut.

Privind in soare, una dintre cartile cele mai triste si mai duioase ale acestui scriitor britanic de neconfundat, aparuta la Editura Nemira, in 2011, te poarta, alaturi de personajele sale, prin adevarurile brutale ale fiecarei varste. De la inocenta si naivitatea care este de multe ori confundata cu prostia de catre cei care te eticheteaza mult prea usor, pana la intelepciunea fatalista a varstei de mijloc, Julian Barnes pune in relatie cele mai potrivite tipologii pentru a te face sa intelegi ca nimic nu conteaza mai mult in viata decat cui spui da si cui spui nu. In viziunea scriitorului britanic memoria afectiva nu inmagazineaza decat amintirile care te leaga de oamenii pe care ii iubesti sau ii urasti, in ciuda aparentelor, copiii sunt doar nevoia egoista de a te perpetua si a-ti amagi cu un leac incurabilele simptome ale singuratatii si ratarea te paste la orice pas gresit pe care il faci.

Jean, Michael, Leslie, Gregory, personajele din Privind in soare, nu tin sa te impresioneze prin unicitatea lor, ci, mai ales, prin identificabilul, obisnuitul pe care ti-l servesc cu fiecare replica si cu fiecare traire. Pentru fiecare dintre ei viata nu este o serie de clisee si stereotipii,  ci o serie de dezamagiri, de banalitati, de acceptari a neputintelor si a limitelor, de decizii asumate.

Cinismul, sarcasmul si curajul de a evita compatimirea si autocompatimirea  cu orice pret din scrierea lui Julian Barnes frapeaza, nasc irezistibilul si ard orice urma de patetism, de dulcegarie si de lirism. Totul se transeaza ca in cea mai buna macelarie. Intamplarile, gandurile, sentimentele.  De la prima pana la ultima pagina, cititorul se intalneste cu viata culeasa din cele mai intunecate si neaerisite incaperi ale mintii si sufletului, cu oameni care nu incearca sa braveze, sa se victimizeze sau isi poarte aura de eroi de poveste, ci doar improvizeaza, mint sau fug de minciuna, se tem, se fac de ras, isi asuma ridicolul, fac compromisuri, incearca sa inteleaga moartea pentru a nu se mai teme de ea, isi accepta cu resemnare sau cu demnitate esecul de a avea o viata fericita, inteleg ca multumirea de sine nu tine numai de  realizari, ci si de curajul de a face fata ratarii.

Jean, personajul feminin central din Privind in soare, nu este un personaj feminin tipic. Nu este o fire romantica, se lasa modelata de barbati pentru ca se simte mult mai apropiata de ei, se casatoreste “pentru ca trebuie” si trasforma cu buna stiinta acest “pentru ca trebuie” in “pentru ca il iubesc”, isi asuma rolul de casnica, desi nu si l-a dorit niciodata cu adevarat, are tarziu un copil si nu gaseste placere in relatiile sexuale. Desi este un copil credul, atras de tabieturile adultilor si de zbor, se trasforma treptat intr-o femeie uscata. Tarziu, dupa 30 si ceva de ani, ramane cu greu insarcinata si isi paraseste sotul, convinsa ca trebuie sa isi creasca singura acest copil. Schimba orase, case, locuri de munca mizere si prinsa de acelasi “trebuie sa” care i-a dominat viata face cunostinta intr-o zi, cand isi acorda ragazul sa se odihneasca, cu propriul copil: un baiat timid, izolat, dependent de ea si fara mari ambitii. Dar nu isi pierde seninatatea. Stie ca nu a cunoscut niciodata cu adevarat placerea, ca relatiile intime au fost intotdeauna pentru ea acea cratima care o leaga pe femeie de barbat pentru a-i da un inteles in limbajul social, “cratima sexului”. Stie si nu dramatizeaza. Accepta. Nici macar nu este fatalism. Pentru ca Jean are o aroganta a nefericitului care o izoleaza de fatalisti si patetici. Este o femeie stranie, la fel cum straniu este si copilul pe care l-a crescut. Dar, pe cat de fireasca este Jean in stranietatea sa, pe atat de depresiv si obsedat de moarte, de raspunsuri ca verdict final este Gregory, fiul sau. Batranetea ii gaseste impreuna, pentru ca isi sunt suficienti unul altuia. Nu stiu sa ofere si se tolereaza atat de bine unul pe celalalt, incat un strain le-ar profana universul emotional arid in care supravietuiesc. Desi Jean alege calatoria ca recompensa pentru viata lipsita de pasiune pe care a dus-o, fiul sau rar paraseste propria camera, in timpul liber pe care il are dupa ce se intoarce de la birou. Iar cand o face, se aseaza in fata unui calculator care pare sa aiba raspuns la toate intrebarile sale. Cocheteaza cu sinuciderea, dar nu ii cade niciodata in capcana, la fel cum mama sa a cochetat cu fatalitatea, dar a pastrat-o la distanta.

Pe masura ce ii citesti cartea, “cum reuseste Julian Barnes sa imprieteneasca aceste personaje uracioase  cu cititorul?” se dovedeste a fi o intrebare perfect justificata. Reuseste pentru ca rontaie adevarul ca pe tutun, pentru ca spusul lucrurilor pe nume ii defineste stilul, pentru ca ironia si subtilul se amesteca cu sarcasmul si evidentul pentru a crea paradoxuri compatibile cu traitul de zi cu zi, pentru ca nu glorifica, ci umanizeaza pana la ultima celula. Julian Barnes te face sa si zambesti, in timp ce ridici din spranceana, dar o face in felul in sau de englez pana-n maduva oaselor. Cine se asteapta la ieftinisme, se va simti depasit de finetea, inteligenta si grija cu care Barnes trateaza umorul, iar cine vaneaza conventionalul se va regasi pe sine flirtand cu propriile tabuuri, cu nespusul si netraitul din existenta sa.

Anul asta m-am nascut intr-o duminica

Ziua de nastere te deprima doar daca ii atribui aceasta optiune. Ea poate fi la fel de bine o zi obisnuita cu mustati de cea mai a ta zi din an. Te trezesti, iti bei cafeaua, asculti muzica preferata in timp ce te speli pe dinti si te machiezi, te duci la birou sau mai lenevesti in pat, in functie de ziua din saptamana in care cade, iti mangai pisica, iti hranesti copilul, iesi cu cainele la plimbare, iti imbratisezi partenerul de buna dimineata sau iti zambesti in oglinda a buna dimineata, dupa caz si apoi te scoti in lume si te astepti sa le mirosi de la departare celorlalti a sampanie si a tort, a arbore genealogic, a mama care urla in durerile facerii, a copilarie cu cheia de gat si cravata de pionier, a adolescenta cu iubiri neimpartasite si toane de poet amator, a studentie marcata de prietenii legate pe viata, de iubiri care sapa in memorie gropi in care te ascunzi atunci cand te joci de-a v-ati ascunselea cu amintirile si de o colectie impresionanta de idealuri si principii, a maturitate cu aer de lectii invatate si cu pofta de selectie riguroasa a orice lasi sa ti se  intample, a toate iubirile, fericirile, tristetile, nimicurile, plictiselile experimentate pana atunci. Dar, totusi, nu te miri ca pentru ei, pentru strainii care isi vad de rutina lor si isi ling ca o pisica blana care le acopera traitul, esti doar ecoul unor pasi care te apropie si te indeparteaza. Va veni si randul lor. Uneori te si amuzi facandu-le in ciuda pe la spate.
Cel mai mult si mai mult mie una imi place, insa, faptul ca ziua de nastere nu iti bate in pleoape in fiecare an in aceeasi zi. Daca si-ar alege ca zi de vizita doar sambata ar fi simplu. Ai gati, ai cumpara ceva de baut, ai da o petrecere pentru cei mai apropiati prieteni, ai iesi in oras sau ai sta inchis in camera ca sa iti pui la marinat depresia in suc propriu, ti-ai spune la multi ani si ai avea duminica ca zi de spa. Dar, nu. Intr-un an trebuie sa fii pregatit sa te sarbatoresti intr-o luni, iar in altul intr-o miercuri, de exemplu.
In anii in care esti nascut duminica imprumuti parca aura acestei zile mofturoase, lenese si insiropata in tabieturi. Vorbesti aproape fara oprire la telefon, mai intai cu mama, daca nu iti este prin apropiere, apoi cu toti oamenii dragi care iti incap in buzunarele laterale ale sfarsitului de saptamana, te lafai langa o cafea si aproape ca te soarbe ea pe tine din cateva inghitituri, citesti, desfaci o sticla de vin bun, te gandesti de doua ori inainte de a iesi din pijamale si din papucii de casa, cauti un film bun, te topesti de placerea de a-ti sparge un timpan cu muzica data la maxim si, mai spre dupa-amiaza, te incumeti sa te vezi cu prietenii si te lasi stors ca o portocala de farmec, cu pulpa cu tot.
Da, este al naibii de bine sa fii nascut intr-o zi de duminica.

Despre iubirile ratate in toate felurile

"In ultimii ani are impresia ca incordarea s-a mai risipit, cand ajungi la jumatatea vietii disciplina incepe sa te lase, asa cum se intampla cand serviciul militar se apropie de sfarsit, apoi barbatii devin mai constienti de latura lor feminina si femeile de latura lor masculina, dar acum, in fata ei, incordarea aceea veche se trezeste din nou la viata vazand ruina fiintei care l-a adus pe lume, ultimul martor al slabiciunii, inocentei, singuratatii si durerii sale, al tuturor sentimentelor oribile ascunse, al marii lui rusini."

Nici nu mai stii cand te-ai nascut.

Traiesti de atatia ani fara iubire, incat te-ai trezit intr-o dimineata batran.

Nu poti spune cu exactitate cand te-ai instrainat de tine si de ceilalti, esti doar constient de inutilitatea viselor care candva te faceau sa te crezi neatins de banal, de la fel si de tristetea aceea care devoreaza tot ce i se serveste.

Iubeai si nu iubeai, mai mult experimentai, dar nu credeai ca intr-o zi va trebui sa iti alegi tabara.

De aceea, doar atunci cand ai inceput sa iti costientizezi varsta, ai inteles ca impreuna este definitia fericirii.

Lenea adevaratului tu ti-a alimentat pana la saturatie alterego-urile.

Tu nu erai tu in relatia cu mama, erai acel copil perfect pe care ea si l-a dorit.

Tu nu erai tu in relatia cu tata.

Ti-ai infrant repulsia fata de sange si de moarte si ai mers cu el la vanatoare, ti-ai innabusit pornirile vestimentare si ai purtat intotdeauna costume la mesele in familie, forma suprema de respect in viziune paterna, ai ironizat egalitatea dintre barbati si femei aliindu-te cu traditionalistii, desi ai privit intotdeauna cu admiratie femeia ambitioasa si care nu se sfia sa isi arate adevaratele sentimente si sa lupte pentru ele.

Tu nu erai tu in relatia cu prietenii tai.

Ti-ai dorit sa impresionezi, sa faci mereu ceva iesit din comun, sa starnesti admiratie.

Tu nu erai tu, in primul rand in relatia cu tine.

Ti-ai inchis intr-o cusca slabiciunile, placerile vinovate ti le-ai pus la zid, ti-ai invatat vocea interioara sa vorbeasca o alta limba decat cea pe care o stia, limba propriilor dorinte, ti-ai lasat frustrarile sa saboteze relatiile cu cei mai legati oameni de viata ta, cei al caror sange se amesteca cu al tau ca un dat sau ca un blestem.

Asa ar putea incepe un scenariu inspirat de ultimul roman al scriitoarei Zeruya Shalev, Farame de viata, roman aparut la Editura Polirom in 2012.

Personajele Zeruyei Shalev merg in fiecare zi sa isi viziteze ruinele propriilor vieti si, mai pe seara, sub imperiul intunericului isi descopera ranile pricinuite de cadere, le rascolesc, le curata si le acopera de ochii celorlalti, fara a uita, insa, o clipa de ele.

Uneori parca au chiar o placere vecina cu masochismul de a le testa forta, zvacnetele de durere.

Se aseaza in coltul lor de rutina si retraiesc.

Cu furie, cu teama, cu tristete, cu neputinta, cu dorinta, cu mila si chiar cu ura, uneori, retraiesc frustrarile din relatia cu mama si cu tatal, lipsa de comunicare din relatia de cuplu, dezamagirea pricinuita de existenta la Polul Nord al sentimentelor, alaturi de  proprii copii ajunsi la adolescenta.

Scriitoare cu un acut simt al psihanalizei si cu o sensibilitate care ar putea castiga unul sau mai multe Premii Nobel pentru sensibilitate, daca ar exista un astfel de premiu, Zeruya Shalev construieste in Farame de viata, o carte care te inghite ca un vis agitat, tipologii puternice si usor de recunoscut in viata.

Mama cu doi copii care isi rasfrange netraitul din relatia cu proprii parinti asupra unuia dintre copii si isi rostogoleste intreaga afectiune si posesivitate asupra celuilalt, copilul care incearca sa scape de iubirea sufocanta a mamei refugiindu-se in prima relatie care ii ofera altceva-ul de care are nevoie si copilul respins care incearca sa nu repete cu propriul copil greselile mamei, dar cade in capcana generozitatii emotionale.

In Farame de viata, Hemda, mama, Avner, fiul si Dina, fiica viseaza sa iasa din raza de actiune a greselilor trecutului si sa recupereze o parte cat de mica din normalitatea legaturii parinte-copil si frate-sora.

Se lupta cu boala, cu batranetea, cu ratarea in profesie, cu tentatia tradarii, cu nerecunostinta, cu remuscarea, cu iubirea infranta de rutina pentru a-si elibera linistea si tandretea din capcana greselii.

Sangele le da in clocot si le aminteste ca le curge prin vene acelasi amestec, singuratatea ii ajuta sa se regaseasca si sa isi simta dorul unuia de celalalt, copilaria si tineretea le trimit carti postale prin serviciul de curierat al memoriei.

Acceptarea propriilor neputinte le da, in cele din urma, curajul sa se regaseasca.

Se privesc in ochi, se strang in brate, daruiesc te iubesc-ului libertatea de a le umbla liber pe buze si prin case si traiesc impreuna ce si cat mai au de trait.

In pantofii de dans

Fiecare dintre noi isi primeste, intr-un fel sau altul, rasplata pentru binele si raul de peste anul pe care se pregateste sa il lase in urma, ca pe un insotitor pe un peron de gara.

Unii se aseaza, isi domolesc ritmul si pompeaza viata din propria viata in cordonul ombilical al unui nou eu,

Altii, dimpotriva, isi testeaza limitele, se supun tratamentului pe baza de aventura, tratament cu multe efecte secundare, dar si beneficii.

Indiferent de tabara in care te afli, daca nu iti zambesti a multumire, a amintire imprimata in bataile inimii, inseamna ca trebuie sa te straduiesti mai mult la anul.

Oricum, amestecul acela de sfarsit si de inceput actioneaza ca un drog extrem de puternic.

Esti atat de euforic si de nostalgic, incat raurile de alcool sau de apa plata cu lamaie in care te scalzi nu reusesc sa iti spele toate pacatele si sa iti curate de indoiala toate asteptarile care se cer a fi satisfacute.

2012 a fost pentru mine anul generozitatii ajunsa la adolescenta si al bucuriei de a gusta.

In 2012 mi-am tocit talpa pantofilor de dans si am invatat pasi noi, alaturi de oameni care mi-au aruncat doar o privire pe furis si m-au sarutat in coltul buzelor inainte de a se face nevazuti si alaturi de oameni care s-au decis sa ramana.

Pentru fiecare am impachetat cate un multumesc si l-am expediat printr-un curier rapid pentru a fi sigura ca ajunge la destinatie la momentul potrivit.

Am triat si am asezat pe colectii fiecare concert si spectacol la care am mers, fiecare vis in care m-am intalnit cu prieteni dragi de departe, fiecare dimineata in care cafeaua mi-a iesit cu suficient caimac, incat sa imi zambeasca larg, fiecare cuvant care m-a ajutat sa compun povesti, fiecare intalnire care m-a schimbat si m-a bucurat si, da, imi accept fiecare rid de expresie daca el imi aminteste de o seara in care i-am cedat bucuriei.
In top cinci 2012 intra hoinareala prin Londra si dragostea la primul deja-vu pe care a starnit-o in mine, Let's Do It, Romania!, o campanie pentru curatenia mintii in primul rand, cu oameni curati si frumosi, tabietul incurajat de oceascadecultura,  un concert cu Luiza Zan si doi copii adusi in lumea mea de doua dintre cele mai dragi prietene, copii care m-au adoptat ca matusa, chiar daca nu au aflat-o, inca.
Dar topurile au intotdeauna doza lor de nedreptate si de subiectivism.
Ceea ce pot spune cu certitudine este ca 2012 m-a apropiat mai mult de mine si mi-a ascutit simturile, mi-a perfectionat acel zambet pe care nu as putea niciodata sa il falsific si i-a dat curajului un look casual.
Am incercat sa-mi fiu fidela si sa-mi aplic tratamentul sinceritatii, sa rad mult, sa dansez si sa ascult muzica oricand mi se facea pofta, sa citesc de placere, pe furis sau pe indelete, in functie de ritmul timpului pe care mi-l puneam la dispozitie, sa nu ma ascund dupa false intentii si sa nu am false asteptari, sa ma bucur si sa imi permit sa fiu trista pentru a sti ce gust are acea bucurie adevarata, sa imi fie dor si sa las in urma doruri.
Mi-am poreclit orele, zilele si chiar lunile lasandu-ma sedusa de catre un scriitor/scriitoare, de catre o voce, de catre un cineva cunoscut/necunoscut sau de o stare.
Am avut luni David Grossman, Zeruya Shalev, Jonathan Franzen, Sofi Oksanen, zile Robin and The Backstabbers, zile Kyla La Grange, zile Alternosfera, zile Soley, zile Led Zeppelin, zile Maria Raducanu si zile Luiza Zan, zile ceascadecultura, zile cu mustata si zile cu ochelari funky, zile "ce simpatic esti, chiar imi placi" si zile "fugi de-aci ca esti un nesuferit", ore morocanoase, ore somnoroase, ore topaitoare si ore pline de inspiratie si creativitate.
Daca ma intreba cineva, de exemplu, "cat e ceasul?" eram tentata sa raspund "o ora si zece minute de cand sunt cam somnoroasa" sau "eu si doua minute de cand topai de bucurie".
Iar daca uita vreun apropiat ce zi este si apela la bunavointa mea ii puneam in gand o melodie de asteptare ca sa nu il incurc si mai rau cu un "e ziua in care m-a inghitit proza Zeruyei Shalev si m-a devorat ca pe o portie de aripioare de pui picante".
Dar ce party pe cinste i-am pregatit lui 2013.
Parca mi-e pofta de spectacole de balet, de scurt metraje, de documentare si de filme de animatie, de The Wall, de Depeche Mode, de o nunta, de un nepot/nepoata, de Julian Barnes si Hemingway in exces,  de stilul funky-vintage-boho-glam, de psihanaliza, de o intalnire de zece ani, de noi proiecte, de iubire fara perdea, de calatorii care sa se adauge la colectia de deja-vu-uri.
Sper sa aduca el sampania si artificiile.

Noapte-n ambalaj ecologic

Ce tii in mana?
E luna plina din hartie reciclabila.
Si de ce mi-o daruiesti?
Nici nu mai stiu cu exactitate.
Sa fie rasul tau cu radacinile adanc infipte in pamantul naturaletii, privirea ta neatinsa de particulele de praf ale ipocriziei, aerul curat pe care il respir prin porii pielii tale de fiecare data cand o ating timid sau, pur si simplu, felul in care iti asezi fiecare gest la locul sau?
Dar de ce stam, totusi, pe intuneric?
Nu ti-am spus?
Nu, dar imi vine sa zambesc a intelegere.
Credeam ca stii deja.
De cand te cunosc, lumina artificiala ma oboseste.
Tu mirosi atat de misterios a poveste si stralucesti atat de puternic a liniste, incat adorm si visez ca intunericul nu mai vine.
Ah, cred ca iar am nimerit o noapte in ambalaj eco.
Da, dar nu-i nimic, maine iti vor polua aerul pe care il respiri in bucataria micuta in care iti bei cafeaua incertitudinea, nepasarea si supunerea.
Stiu.
Deja mi-e dor de rotunjimea ta de hartie.
Si mie de interiorul tau de plastic.
Hai sa ne jucam de-a fazele lunii de hartie!
Hai!

Intamplare cu personaje discrete

Ce desfatare sa nu ma simt agresata verbal cand vorbesc cu tine,
Ce incantare sa te pot privi pe furis,
Ce liniste se face de fiecare data cand intri intr-o incapere,
Ce bine imi este cand te furisezi pe sub pielea mea pentru a-mi auzi mai bine inima cum bate,
Ce gustoasa e privirea ta,
Ce misterios e labirintul venelor tale de fiecare data cand imi mangai fata cu interiorul cald al palmelor,
Ce sigura sunt ca o sa te intorci iar si iar, chiar daca pleci destul de des fara sa spui nimic,
Ce eu sunt in rarele momente in care buzele iti sunt sparte in doua de un firav "tu..."
Ce nebunie ma cuprinde in zilele in care ma iei hotarat de mana si incepem sa dansam linistit prin camera plina de particulele de praf ale iubirii,
Ce tu esti si ce eu sunt si ce noi misto facem,
Parca ar fi prima compunere pentru care am primit un zece.