Cica stateam cu Freud pe canapea

Cand ne trezim dimineata, e stiut, plecam dinspre noi inspre oricine altcineva in afara de noi:

Inspre cel langa care dormim pentru a ne asigura ca un zambet afectuos ne incurajeaza sa avem o dimineata buna(asta in cazul in care nu suntem pedepsiti pe o perioada, determinata sau nu, sa dormim singuri),

Inspre colegii de birou care ne sunt mai mult sau mai putin simpatici,

Inspre prietenii de al caror rol pozitiv in viata noastra suntem convinsi(pana la proba contrarie, fireste),

Inspre vanzatoarele care intotdeauna sunt amabile cand facem shopping cu banii in buzunar si parca usor antipatice spre tafnoase cand facem doar o prospectare a pietei,

Inspre mama care ne da sfaturi chiar si la 50 de ani de parca abia am invata sa mergem in 4 labe,

Inspre tata care ne invata sa nu renuntam la munca ca forma de demnitate in viata.

Plecarile acestea au si un retur,

Dar daca turbulentele provocate de culoarea pe care ai ales sa ti-o asortezi cu starea de spirit, de cuvintele potrivite sau alandala pe care le extragi din amalgamul de idei, de felul in care mergi, privesti, taci, gesticulezi, iubesti, urasti, nu simti sunt suficient de puternice pentru a crea legaturi cu trecutul sau cu un prezent alternativ, intoarcerea inspre tine se face pe o canapea menita sa ajute la descatusarea-ti de evenimente, lucruri si oameni care te-au facut sa iti fie dor de tine singur.

In astfel de momente eu imi amintesc senzatii:

Gustul fricii(bila sfaramata in mii de bucati asortata cu o lipsa acuta de pofta de mancare si condimentata cu panica si cu o nestatornicie aproape patologica a gesturilor), frica pe care am simtit-o prima data cand aveam nu mai mult de 5 ani si m-am ratacit de mama(ma refer la cea constientizata) si pe care o resimt de fiecare data cand nu ma mai indrept dinspre mine inspre un cineva in care am investit afectiune,

Gustul dezamagirii(un soi de julitura sangeranda si la coate si la genunchi dupa ce ai cazut de la mare inaltime dintr-un copac in care vroiai sa iti fixezi un scranciob pentru a te putea juca cu vantul)

Fierbinteala rosului in obraji, rosu de furie, de tristete, de bucurie sau doar de jena,

Invazia de furnici care duc dorul in spate pe sub piele,

Dar mai ales ecoul unui dialog imaginar cu un domn serios, cu barba si monoclu, care a scris mult despre psihic si care e dispus in orice moment sa stea cu tine pe o canapea(prin intermediari, e drept) la o discutie despre gaura aceea din stomac, despre sarea in exces pe care o ai in organism si pe care o elimini prin lacrimi pentru ca altfel te-ai umfla si ai exploda ca un balon de sapun, despre furie, despre neimpartasirea sentimentelor, despre incapacitatea de a-ti lasa in libertate cuvinte care ar putea crea o legatura aproape indestructibila intre tine si cel care te asculta, despre monstrii cu mai multe capete din vise, despre tine in pielea goala.
Imi amintesc si ma tratez.

Dictatura din fiecare

Varsta, forma de dictatura pe care nimeni nu o poate aboli de pe fata, chiar daca in spirit i se mai incearca detronarea, m-a luat anul asta de pe bancile unei adolescente tarzii si m-a aruncat in perioada anilor 30.

La inceput mi-a fost teama,

Teama de etichete,

Teama de prea mult eu,

Teama de varful tocurilor care si-ar fi putut schimba orcand directia si mi s-ar fi putut infinge in talpi marcandu-mi definitiv mersul ca intr-un film de groaza cu buget redus,

Teama de cremele antirid care au ceva cleios si premonitoriu in ele,

Teama de dorul necrutator de a avea un copil,

Teama de magicul cifrei 3, de posibilitatea de a ma da de 3 ori peste cap si de a ma transforma intr-un soarece de biblioteca sau intr-un sirag de perle uitat intr-o cutie de bijuterii de o doamna mult prea batrana ca sa ii mai pese de cochetaria din tinerete sau in orice altceva in afara de mine.

Dar am reusit sa dorm si inainte de ziua mea de nastere si dupa de parca nimic nu s-ar fi schimbat statistic si asta m-a linistit, chiar daca schimbari mult mai profunde se produc zilnic.

Incep sa cunosc gustul unei feminitati discrete si atomice,

Sa imi accept esecurile ca parte din mine cea care va spune povesti nepotilor,

Sa renunt la dramele in 2 sau mai multe acte si sa ma supun unei ratiuni cu porniri dictatoriale exact atunci cand este nevoie de constrangerea unei emotivitati lalai,

Sa practic ritualul cafelei ca pe un exercitiu de aromoterapie, de socializare si de placere a trezirii simturilor,
Sa dau o nota de sfintenie dorintelor mele si sa le respect capacitatea de a ma invata mai multe despre mine.
De aceea nu imi desconsider si nici nu imi ascund varsta ci o las sa imi vorbeasca despre mine pentru ca da, cred ca prietenia intre tine si varsta ta este cea mai importanta prietenie pe care o experimentezi.

Tacere, te provoc la o barfa!

Noiembrie s-a instalat confortabil in buletinele meteorologice.
De acum se actioneaza dupa cum are el chef:
Plimbarile in aer liber sunt usor incomodate de ploile care isi odihnesc fundul mare in vazduh cu vreo cateva zile inainte de a-si curge continutul,
Vizibilitatea este sabotata de dimineti cetoase si fara chef de vorba,
Linistea vibreaza in aerul rece si pe fetele inghetate ale trecatorilor.
Intr-o astfel de luna tacerile sunt mult mai greu de tratat.
Unele tusesc si impun distanta,
Unele incurajeaza apropierile calde ale trupurilor supuse dorintei si saboteaza elanul spiritelor oratorice,
Altele nasc rupturi definitive intre ei care se amageau cu soarele unei veri tarzii si incercau sa isi resusciteze sentimente de mult uitate.
Dar cele mai multe isi plimba nasul nestatornic de colo colo in cautare de barfa.
Nu e obligatoriu sa fie barfa de calitate, este suficient sa li se permita sa isi bage nasul.
Si cum oricine poate recunoaste in cerc larg sau in cerc restrans ca il apasa destul de multe taceri, taceri din trecut si taceri din prezent, nu are rost sa ascundem faptul ca de cele mai multe terapia uitarii nu se prinde de memoria afectiva.
Acestea sunt momente in care, chiar daca te jenezi, nu este recomandat sa nu scapi, ca un oftat de usurare, un "La naiba, tacere te provoc la o barfa"!

Cu toamna in cizme

Cizmele sunt iubiri de o toamna-iarna.
Iubiri din piele, mai intoarsa pe toate partile ei de piele sau mai la locul sau,

Iubiri din imitatie de piele, care la randul lor sunt imitatii de iubiri, amagiri pe care asfaltul tafnos le destrama inainte de a se lafai in pielea lor de laudaro-amagiri (amagiri laudaroase, explicatie necesara pentru cei care ma acuza deja de ofensa adusa limbii)

Iubiri crosetate sau leopardizate,

Iubiri pana la genunchi, sub genunchi sau deasupra genunchilor,

Iubiri in diverse nuante si modele, cu toc sau plate ca un patinoar.

Fara ele frigul ti-ar putea patrunde in oase si ai uita sa mergi,

Stropii de ploaie ti-ar decolora pentru totdeauna oja de la picioare si nu te-ai mai simti cocheta, ba chiar te-ai imbolnavi de melancolie.

Cizmele sunt iubiri care te fac sa te simti superficiala dar femeie cand le vanezi prin magazine.

Nici eu nu ma pot tine departe de ele.

Asa ca am pus ochii, intr-un octombrie bosumflat, incruntat si rece, pe o pereche de cizme din piele intoarsa dar marturisesc ca nu a fost dragoste la prima vedere.

Era cat pe ce sa-mi bag picioarele intr-o pereche de cizme de cauciuc cu sindromul "pesonalitate multipla" si sa imi asum statutul de gradinareasa intr-o ureche.

Dar m-am culcat pe-o ureche vreo 2 zile si a trecut.

Acum sunt indragostita pana peste urechi de cizmele mele din piele intoarsa

Si mi-e bine, bine cu oja rosie la degetele de la picioare.

Echilibrul fragil al verii

Nu ploua inca si totusi serile miros a imbufnare si a fum.

Vara isi fumeaza ultimele momente cu lascivitate si cu nerv

Iar oamenii, marunti sau importanti, isi incetinesc ritmul in incercarea de a-i retine scrumul si de a se imbiba de mirosul de fum pana isi vor putea permite o noua vara.

Fie ca sunt pe o plaja, fie ca abia s-au intors in biroul insipid si isi admira in geamurile fumurii pielea in nuante de carbonizat deja ii simt lipsa.

Vara ei merg in salile de cinema ale imaginatiei si isi derulueaza filmul viselor, asa cum s-a legat pana in acel moment, ca un regizor exigent si revolutionar,

Vara isi odihnesc dezamagirile pe plaje monotone si rupte de timp si spatiu,

Vara isi prelungesc durata orgasmului,

Vara isi radiografiaza relatiile.

Totul incepe cu o cafea cu lapte care vara este servita la o ora ce ar trebui amendata.

Puritatea si nevoia de caimac a laptelui fiert se amesteca cu neastamparul, cu dependenta de aroma si de filtru a cafelei si te fac sa iti doresti dimineti cu soare jucaus si insomniac si sa te lasi prada propriei libertati.
Vara este de o fragilitate si o frumusete pe care nu le intelegi pe deplin decat atunci cand te afli in sevraj, in camerele de reabilitare ale unei toamne melancolice care te impinge sa scoti la iveala ratiunea si sa iti uiti visele adormite intr-o camera de hotel de lux pe care de mult nu ti-o mai poti permite.

Un vis, mai multe pisici si o strada cu miros de literatura

Aseara, dupa mult timp, am adormit langa un vis.

L-am gasit langa mine cand m-am asezat pe pat: tacut, misterios dar dispus sa se imprieteneasca.

Curioasa i-am facut loc in noaptea din camera mea, dar fara a-i tulbura intimitatea.

Nu l-am luat in brate, doar i-am spus noapte buna si i-am lasat libertatea de a-si alege personajele care sa ma bantuie in acel somn dormit impreuna.

A ales pisicile (as fi putut sa jur ca e felinofil, avea ceva lenes, pufos si lingusitor in miscari!).

Asa ca imediat ce am inchis ochii o gasca de pisici si-au facut loc din coada in orele mele de intuneric si si-au proiectat in coltul de lumina al subconstientului propriul film, dupa ce, fireste, isi impartisera foarte bine rolurile.

Cu nume de personaje literare aceste feline locuiau cu nonsalanta pe strazi botezate dupa diverse curente literare, isi scoteau din cand in cand la plimbare in lesa stapanii orbiti de somn si barfeau la un mic dejun cu soareci de biblioteca.

Printre ele mi-am zarit pisica pe care doar am dorit-o fara sa imi fac curaj sa o am.

Nu se putea hotari daca o cheama Anna sau Mara si in postmodernism se simtea cel mai bine.

Asa ca strada pe care locuia mirosea puternic a desfranare, a haotic si a finaluri in coada de peste.

Avea chiar un bibelou-pestisor cumparat de ultimul ei stapan, un personaj ciudat, ahtiat dupa kitch si femei urate.

Pastra acest bibelou pentru ca o amuza si pentru ca stia ca pe mine m-ar scoate din sarite.

Da, ma placea, dar in acelasi timp imi stia foarte bine punctele slabe si nu avea chef, inca, sa paraseasca strada postmodernism pentru a se lafai pe canapeaua din camera mea.

Ba chiar se lauda de fata cu celelalte pisici la micul dejun cu soareci de biblioteca pe care somnul meu l-a surprins ca ea mi-a trimis acel vis din care cu siguranta nu aveam sa inteleg nimic doar pentru a se amuza pe seama mea si pentru a ma mai tine putin la distanta.

Si nu numai atat.

Ahtiata dupa putere si importanta, Anna sau Mara, si-a bagat coada si in vacanta mea.

M-a surprins in timp ce stateam cu prietenii la cort pe malul Dunarii si a platit o colocatara de pe strada postmodernism, o pisica grasa, jucausa si lipicioasa sa imi spioneze gesturile si sa imi testeze nivelul la care a ajuns dragostea mea pentru pisici.

Si trebuie sa recunosc ca pisica grasa, jucausa si lipicioasa nu prea ma simpatiza, iar eu nu am luptat catusi de putin pentru afectiunea ei.

Asa ca atunci cand m-am trezit am stiut ca e prea devreme pentru mine sa las o pisica sa se lafaie pe canapeaua mea.

Culmea feminismului

God bless mother nature, she's a single woman too!