D'ale Craciunului

Anul acesta a fost un an ciudat pentru mine, un an al extremelor.
Un amestec de maturitate si de infantilism reprimat atunci cand ar fi trebuit sa se manifeste si reactualizat la o varsta la care nu numai ca pare penibil, dar la care se lasa si cu pierderi neestimate,
De liniste si nestare,
De impreuna si fara,
De superficialitate si profunzime innecacioasa,
De feminitate imbracata in rochii si intretinuta cu creme bio si masti de fata exfoliante si de adolescentism amagit cu accesorii.
Un an in care am pus accent pe prietenii, un an in care am castigat prieteni, frumosi, nebuni si acolo, am lasat vechile prietenii sa isi dezvaluie savoarea ca un vin bine pastrat in crama unui fin degustator si in care am pierdut prieteni sau am constientizat ineficacitatea unor tehnici de resuscitare a prieteniei precoce,
Un an in care m-am cunoscut mai bine si am reconstituit puzzle-ul unor paradoxuri care ma definesc.
Si nici nu am apucat sa implinesc 30 de ani pe 17 februarie ca a si venit Craciunul.
Un Craciun ca un gol in stomac.
Oare sa ma uit in frigider sau sa trag aer in piept?

Smells like december

Strazile, oamenii au o aroma aparte in decembrie.

Miros a relaxare, a zarva, a nerabdare.

Si-au incuiat timpul in ceasurile lor mecanice sau cu baterie, de firma sau de bazar, au incremenit intr-o a opta zi a saptamanii pe care au numit-o cu emotie "Azi e Craciun",

Cresc ca o coca bine framantata si asteapta cu nerabdare sa se rumeneasca de bucurie in Ajunul Craciunului, in cuptorul cu sentimente ca duiosie, placerea de a darui, placerea de a primi, iubirea privita la microscop. Nici macar nu trebuie sa existe un Mos Craciun.

Craciunul e in fiecare ca un organ pe care nu il simti, nici nu il vezi la radiografii, dar care te ajuta sa respiri sanatate si pofta de viata.

Craciunul e tu, eu, noi, ei.

Craciun Fericit!

Istorioara

Intr-o seara

Ea venea de-afara

Cu o mare povara.

Si cum linistea din camera

Era agera,

Simtea ca trebuie

Sa se ghemuie.

S-a ghemuit asadar,

Fara a avea un anume har

Si a asteptat

Pana spiritul,

Lenesul,

S-a desteptat

Si a actionat.

In primul si in primul rand

I-a slobozit cate un gand.

 Dar cum gandurile se certau

Si prea mult nu se suportau,

Ea a hotarat subit

Sa isi caute un ursit Indiferent cat ar fi obosit

Si cat de mult gandurile ar fi urzit.

A umblat prin lume

Pana si-a facut un nume

Si apoi a asteptat

Sa vada ce i-a fost dat.

Dar cum nu era asa usor cu datul sa te iei

Cum era sa numari pan'la un-doi-trei,

Ea a facut o depresie

Si a ajuns la o concesie.

A stat zile-n sir in fund

Fara a avea nici un gand

Doar o mare nebunie

Aceea de a se inchide intr-o cutie

Si de a iesi doar atunci

Cand visele i-ar mai fi crescut cu cativa inchi.

Din cand in cand

Din cand in cand imi fac o exfoliere afectiva.

Procedura e simpla:

Ma intind, fixez albul din tavan, imi amintesc, dupa care indepartez amintirile moarte pentru revigorarea celulelor sentimentale si clatesc cu apa rece.

Imi amintesc, ca dintr-o viata anterioara, toti oamenii de care mi-a fost drag si pe care i-am pierdut, prosteste sau nu,

Din vina mea, a lor sau a circumstantelor.

Important este ca imi asum si prosteste si ca la carte.

Pierderea e orcum pierdere.

Conteaza doar cum ti-o justifici pentru tine.

Constat, totusi, ca slabiciunea isi baga coada de fiecare data,

Slabiciunea controlata sau manipulata,

A ta sau a celuilalt,

Si te trezesti cu mai putini aliati,

Cu mai putine fete care iti incurajeza firescul

Si cu din ce in ce mai multe fete a caror expresie te dezaproba.

Ai vrea sa le spui ca scurtcircuitele se intampla, ca diferentele dintre ceea ce esti si ceea ce exprimi trebuie sa ia in considerare o marja de eroare a eului stresat, tracasat, somnoros sau morocanos.

Dar nu reusesti decat sa fii din ce in ce mai antipatic, inchis si spre final invizibil,

Iar singurul act de incurajare la care te poti supune este rabdarea.

Cica stateam cu Freud pe canapea

Cand ne trezim dimineata, e stiut, plecam dinspre noi inspre oricine altcineva in afara de noi:

Inspre cel langa care dormim pentru a ne asigura ca un zambet afectuos ne incurajeaza sa avem o dimineata buna(asta in cazul in care nu suntem pedepsiti pe o perioada, determinata sau nu, sa dormim singuri),

Inspre colegii de birou care ne sunt mai mult sau mai putin simpatici,

Inspre prietenii de al caror rol pozitiv in viata noastra suntem convinsi(pana la proba contrarie, fireste),

Inspre vanzatoarele care intotdeauna sunt amabile cand facem shopping cu banii in buzunar si parca usor antipatice spre tafnoase cand facem doar o prospectare a pietei,

Inspre mama care ne da sfaturi chiar si la 50 de ani de parca abia am invata sa mergem in 4 labe,

Inspre tata care ne invata sa nu renuntam la munca ca forma de demnitate in viata.

Plecarile acestea au si un retur,

Dar daca turbulentele provocate de culoarea pe care ai ales sa ti-o asortezi cu starea de spirit, de cuvintele potrivite sau alandala pe care le extragi din amalgamul de idei, de felul in care mergi, privesti, taci, gesticulezi, iubesti, urasti, nu simti sunt suficient de puternice pentru a crea legaturi cu trecutul sau cu un prezent alternativ, intoarcerea inspre tine se face pe o canapea menita sa ajute la descatusarea-ti de evenimente, lucruri si oameni care te-au facut sa iti fie dor de tine singur.

In astfel de momente eu imi amintesc senzatii:

Gustul fricii(bila sfaramata in mii de bucati asortata cu o lipsa acuta de pofta de mancare si condimentata cu panica si cu o nestatornicie aproape patologica a gesturilor), frica pe care am simtit-o prima data cand aveam nu mai mult de 5 ani si m-am ratacit de mama(ma refer la cea constientizata) si pe care o resimt de fiecare data cand nu ma mai indrept dinspre mine inspre un cineva in care am investit afectiune,

Gustul dezamagirii(un soi de julitura sangeranda si la coate si la genunchi dupa ce ai cazut de la mare inaltime dintr-un copac in care vroiai sa iti fixezi un scranciob pentru a te putea juca cu vantul)

Fierbinteala rosului in obraji, rosu de furie, de tristete, de bucurie sau doar de jena,

Invazia de furnici care duc dorul in spate pe sub piele,

Dar mai ales ecoul unui dialog imaginar cu un domn serios, cu barba si monoclu, care a scris mult despre psihic si care e dispus in orice moment sa stea cu tine pe o canapea(prin intermediari, e drept) la o discutie despre gaura aceea din stomac, despre sarea in exces pe care o ai in organism si pe care o elimini prin lacrimi pentru ca altfel te-ai umfla si ai exploda ca un balon de sapun, despre furie, despre neimpartasirea sentimentelor, despre incapacitatea de a-ti lasa in libertate cuvinte care ar putea crea o legatura aproape indestructibila intre tine si cel care te asculta, despre monstrii cu mai multe capete din vise, despre tine in pielea goala.
Imi amintesc si ma tratez.

Dictatura din fiecare

Varsta, forma de dictatura pe care nimeni nu o poate aboli de pe fata, chiar daca in spirit i se mai incearca detronarea, m-a luat anul asta de pe bancile unei adolescente tarzii si m-a aruncat in perioada anilor 30.

La inceput mi-a fost teama,

Teama de etichete,

Teama de prea mult eu,

Teama de varful tocurilor care si-ar fi putut schimba orcand directia si mi s-ar fi putut infinge in talpi marcandu-mi definitiv mersul ca intr-un film de groaza cu buget redus,

Teama de cremele antirid care au ceva cleios si premonitoriu in ele,

Teama de dorul necrutator de a avea un copil,

Teama de magicul cifrei 3, de posibilitatea de a ma da de 3 ori peste cap si de a ma transforma intr-un soarece de biblioteca sau intr-un sirag de perle uitat intr-o cutie de bijuterii de o doamna mult prea batrana ca sa ii mai pese de cochetaria din tinerete sau in orice altceva in afara de mine.

Dar am reusit sa dorm si inainte de ziua mea de nastere si dupa de parca nimic nu s-ar fi schimbat statistic si asta m-a linistit, chiar daca schimbari mult mai profunde se produc zilnic.

Incep sa cunosc gustul unei feminitati discrete si atomice,

Sa imi accept esecurile ca parte din mine cea care va spune povesti nepotilor,

Sa renunt la dramele in 2 sau mai multe acte si sa ma supun unei ratiuni cu porniri dictatoriale exact atunci cand este nevoie de constrangerea unei emotivitati lalai,

Sa practic ritualul cafelei ca pe un exercitiu de aromoterapie, de socializare si de placere a trezirii simturilor,
Sa dau o nota de sfintenie dorintelor mele si sa le respect capacitatea de a ma invata mai multe despre mine.
De aceea nu imi desconsider si nici nu imi ascund varsta ci o las sa imi vorbeasca despre mine pentru ca da, cred ca prietenia intre tine si varsta ta este cea mai importanta prietenie pe care o experimentezi.

Tacere, te provoc la o barfa!

Noiembrie s-a instalat confortabil in buletinele meteorologice.
De acum se actioneaza dupa cum are el chef:
Plimbarile in aer liber sunt usor incomodate de ploile care isi odihnesc fundul mare in vazduh cu vreo cateva zile inainte de a-si curge continutul,
Vizibilitatea este sabotata de dimineti cetoase si fara chef de vorba,
Linistea vibreaza in aerul rece si pe fetele inghetate ale trecatorilor.
Intr-o astfel de luna tacerile sunt mult mai greu de tratat.
Unele tusesc si impun distanta,
Unele incurajeaza apropierile calde ale trupurilor supuse dorintei si saboteaza elanul spiritelor oratorice,
Altele nasc rupturi definitive intre ei care se amageau cu soarele unei veri tarzii si incercau sa isi resusciteze sentimente de mult uitate.
Dar cele mai multe isi plimba nasul nestatornic de colo colo in cautare de barfa.
Nu e obligatoriu sa fie barfa de calitate, este suficient sa li se permita sa isi bage nasul.
Si cum oricine poate recunoaste in cerc larg sau in cerc restrans ca il apasa destul de multe taceri, taceri din trecut si taceri din prezent, nu are rost sa ascundem faptul ca de cele mai multe terapia uitarii nu se prinde de memoria afectiva.
Acestea sunt momente in care, chiar daca te jenezi, nu este recomandat sa nu scapi, ca un oftat de usurare, un "La naiba, tacere te provoc la o barfa"!