Pe final prizez un nou inceput

Anul asta este deja fumat.
Dar are filtru, asa ca ma pot opri la timp, la limita, din inhalat zilele si noptile care nu isi doresc niciodata sa semene intre ele, dar care au la dispozitie aceleasi 24 de ore:2 pentru a-si merita statutul de acea zi sau acea noapte.
Si pentru ca este pe final isi pune vesta de salvare confectionata 100% din clisee.
Eu ce pot sa ii promit?
Nu pot sa ii spun ai fost cel mai bun pentru ca nu stiu sa fiu ipocrita, nu pot sa il iubesc neconditionat pentru ca imi place sa mi-l imaginez mereu altfel, nu pot sa il uit pentru ca face parte din mine.
De aceea ma limitez la a-i propune o confruntare sincera.
El ma intreaba ce am facut pentru a-l face mai bun?
Eu il intreb de ce a fost asa de grabit si nehotarat?
El imi raspunde ca nu a reusit sa ma inteleaga, eu ii raspund ca am incercat, dar nu am vazut mai bun-ul in el.
El imi propune sa ii mai dau o sansa la retrospectiva, eu prizez deja unul nou intr-un colt din ultima sa zi: e neliniste, e nerv, e detasare, e ras aproape prostesc, e angoasa, e oboseala, e nerabdare, e curiozitate, e dorinta, e sclipire fugara si fum de artificii, e un nou an!

Fragmente de atunci si acum

Frivolitatea nu mi-a fost niciodata prietena.
De cate ori mi-a dat tarcoale i-am zambit stangace, dar a nu hotarat, m-am jucat cu ganduri despre mine vulnerabila si mocnind de puterea de a lua din nou totul in serios si i-am intors spatele imbratisand camaradereste bucuria.
Da, recunosc, imi place sa ii fac in ciuda frivolitatii.
In trecut obisnuiam sa imi doresc sa sufar, numai sa nu simt nu.
Prezentul ma invata, insa, pe baza lectiilor din trecut sa nu mai dramatizez totul intr-atat, pentru ca nepasarea, superficialitatea pot fi amagite si cu mult mai putin.
Sunt atat de lacome incat ar inghiti orice se apropie de pofta lor de a devora.
Atunci totul parea mult mai grav decat acum.
O iau ca exemplu pe fata aceea atat de vie, de libera, de stangace si totusi fireasca pe care memoria mi-o identifica de fiecare data cu la fel de mare claritate.
Poate eram eu, sau poate mi-am inchipuit ca eram eu.
Nu si-a refuzat niciodata nimic afectiv si de fiecare data a suportat consecintele caldului care ii macina oasele si o imbatranea mult mai repede intensificandu-i trairile pana la insuportabil.
Noptile ii aplicau comprese de uitare visata sau de insomnie mofturoasa, diminetile o ademeneau spre o seninatate inchipuita, iar dupa-amiezile ii faceau rost de doza de ironie de care era deja dependenta.
Si cu toate astea nu a renuntat la prietenia sa cu linistea, nu acea liniste resemnata, ci linistea firescului.
Erau la mare distanta uneori, nu se vedeau cu lunile, cu anii, poate, dar isi scriau constant, cu aceeasi sinceritate si afectiune.
Dupa ce isi luau la maruntit nimicurile cotidiene isi promiteau ca se vor regasi cu prima ocazie.
Insa, nu de putine ori, treceau una pe langa alta fara a se recunoaste.
Numai in scrisori se recunoasteau de fiecare data.
Fata aceea mai e si acum aici.
Se vede mult mai des cu linistea, desi inca nu sunt nedespartite si si-a mai facut o prietena de neinlocuit, femeia.
Ei ii poate spune orice.
Si chiar daca o face sa rada cu prostioarele sale, rasul femeii nu e condescendent, ci recunoscator.
Fara ea, fara fata aceea vie, libera, stangace si totusi fireasca nu ar fi fost astazi aici.

Reconstituiri

Nici eu nu as fi putut spune mai bine si mai firesc despre relatiile mele cu ei: "In trecut, aveam obiceiul sa iau foarte repede decizii in privinta barbatilor. Intotdeauna m-am indragostit repede si fara sa ma gandesc la riscuri. Am tendinta sa vad partea buna a fiecarui barbat, ba mai mult, sa presupun ca toti sunt capabili emotional sa-si atinga potentialul maxim. M-am indragostit de mai multe ori decat vreau sa recunosc de potentialul maxim al unui barbat, mai degraba decat de barbatul in carne si oase, dupa care m-am agatat de relatia in cauza mult timp (uneori mult prea mult), asteptand ca partenerul sa ajunga la propria maretie. In povestile mele de dragoste, am fost de multe ori doar victima propriului optimism." -Elizabeth Gilbert, Mananca, roaga-te, iubeste

Si nici raspunsul Danielei Zeca-Buzura la intrebarea Cand esti tu? nu este departe de adevarul meu: "În urmă cu nişte ani (nu pot să-ţi spun aici chiar toate secretele!), când m-am îndrăgostit. Sunt proastă, liberă şi superbă, de fiecare dată când se întâmplă: un fel de pasăre stângace, cu aripi de cristal, dar care zboară!"

Asa ca pot concluziona: da, "fii sincera, fii sincera, fii sincera", cu tine, in primul rand si apoi cu ceilalti, asta e si motto-ul meu, Sheryl Louise Moller!

Recunosc, nu mai stiu sa te recunosc

Te-am cunoscut de atatea ori incat am uitat cum te cheama,

Te-am dorit de atatea ori incat nu mai stiu ce sa imi doresc de la tine,

Te-am iubit de atatea ori incat imi esti mai indiferent decat un necunoscut,

Te-am asteptat atat de mult incat acum sunt in mare intarziere,

Ti-am discutat atat de mult absenta incat nu mai stiu cand sa iti simt prezenta,

Ti-am scuzat atat de des imperfectiunile incat daca nu esti perfect s-ar putea sa nu ma interesezi,

Am fost atat de sigura ca te stiu incat te-am confundat de fiecare data cu altcineva,

 M-am uitat pe mine ca sa imi amintesc de tine si nu stiu cum sa ma mai tratez de amnezie,

Ti-am povestit atat de multe despre mine incat te-am lasat sa preiei rolul povestitorului,

Te-am ademenit in diminetile mele cu miros de cafea bauta tarziu pe un ton atat de somnoros incat ai adormit langa altcineva,

Am fost atat de fireasca incat m-am trezit nefiresc de singura,

Am incercat atat de putin sa imi ascund defectele incat acestea au complotat impotriva mea in acea perioada in care era cat pe ce sa ne recunoastem,

Am fost eu cand n-ai fost tu
Si ai fost tu cand eu ma odihneam de atata eu
Incat, recunosc, nu mai stiu sa te recunosc.

Incertitudini

Nu stii niciodata cand se poate intampla sa ti se albeasca un obraz pentru ca destinul sa-ti poata scrie un adevar nebanuit despre tine,

Cand tacerea te va apropia mai mult de tine pentru a te vindeca de sporovaiala cotidiana a rolului social pe care il joci,

Cand ti se va face dor de tine asa cum stii ca nu vei fi niciodata,

Cand mainile iti vor semana a iarna, privirea a primavara, sufletul a vara si zambetul a toamna,

Cand viitorul va fi doar o replica fara drept la replica data prezentului intre timp devenit trecut,

Cand a astepta va deveni verbul-Don Juan din viata verbelor care te reprezinta,

Cand bucuria va avea aroma cafelei de dimineata,

Cand te vei transforma intr-o poveste pe care nu oricine are rabdare sa o asculte,

Cand noptile ti se vor parea prea albe pentru a le irosi in somn,

Cand libertatea nu va mai avea gustul libertatii,

Cand dependentele vor spune mai multe despre tine decat virtutile,

Cand imposibilul isi va redefini limitele,

Cand doza de optimism va trebui sa-ti fie marita pentru a-ti supravietui dezamagirilor,

Cand un gand te va salva de alt gand,

Cand punctul pus unor emotii, sentimente, stari va fi intermediar intre tine si tine pentru a te convinge sa o iei de la capat,

Cand iti vei zambi pentru inca o lectie invatata,

Cand iti vei auzi muzica propriei personalitati fredonata de altii,

Cand azi va fi ziua ta preferata pentru ca ieri e prost-dispus si maine distant,

Cand linistea iti va fredona un cantec de leagan pentru a-ti reaminti care iti sunt adevaratele vise.

Neintamplari

E liniste, mult prea liniste dincolo de ea si in interiorul ei, iar semnul de intrebare se lupta sa iasa la suprafata pentru ca are chef de joaca si de ecuatii matematico-afective cu una sau mai multe necunoscute.

Ea este putin obosita de neintamplatul de zi cu zi dar nu i se impotriveste prea mult semnului cu pofta de inmultire.
Sau poate tocmai pentru ca este obosita nu i se impotriveste.

Se aseaza in pozitia ei preferata, isi fredoneaza o melodie care ii place si lasa neintamplarile si intamplarile sa isi faca loc la interogatoriu.
Prima curiozitate a semnului nu poate sa fie decat de ce? asa ca i se aseaza in coada de ce-ului si ii stimuleaza simturile.

E bine, de aceea, ca ea, fata cazuta in capcana linistii sa stie cateva lucruri esentiale despre de ce inainte ca acesta sa ii dea tarcoale interiorului:
De ce-ul incepe ca un joc simplu, dar complica atat de mult lucrurile pentru ca e un gurmand, infuleca raspunsuri fara a da semne evidente ca se satura de certitudini si este prieten foarte bun cu oare nu e vina ta?

De ce? si oare nu e vina ta? adora adevar sau provocare, transforma intamplarile in neintamplari si neintamplarile in posibile intamplari, urasc linistea, fie ca vine din interior, fie ca vine din exterior si ii joaca constant farse, cu un soi de teatralitate dusa spre cabotinism si tocmai de aceea le place privitul in oglinda in timp ce se rostogolesc spre creier, risca salturi fara parasuta in golul din stomac si bantuie zilnic clubul insomniacilor anonimi.

Nu exista intamplare, dar mai ales neintamplare, in care de ce-ul sa nu isi bage nasul.

Si aproape de fiecare data ii vinde pontul si prietenului sau oare nu e vina ta?

Totusi, dupa cum prizeaza nepasare fata pare sa fi aflat deja toate astea si sa isi doreasca doar sa uite ca sa poata dormi, visa si pasi relaxat dintr-un prezent frivol intr-un viitor cu nasul pe sus, un viitor al neintamplarilor cu potential de intamplari sigure pe ele pana la patologic.

Nu stii niciodata cu cine semeni

In fiecare zi un mers mai neatent, o imprudenta, o muzica, o carte, ganduri ale cuiva te pot face sa te regasesti si ti se face dor de tine si de ceilalti ca tine pe care inca nu i-ai cunoscut, intamplator sau nu. Textul de mai jos e o astfel de intalnire: http://istodor.catavencu.ro/2010/10/13/zeca-buzura-despre-ea-insasi-interviu-blogul-istodor/