Anul asta m-am nascut intr-o duminica

Ziua de nastere te deprima doar daca ii atribui aceasta optiune. Ea poate fi la fel de bine o zi obisnuita cu mustati de cea mai a ta zi din an. Te trezesti, iti bei cafeaua, asculti muzica preferata in timp ce te speli pe dinti si te machiezi, te duci la birou sau mai lenevesti in pat, in functie de ziua din saptamana in care cade, iti mangai pisica, iti hranesti copilul, iesi cu cainele la plimbare, iti imbratisezi partenerul de buna dimineata sau iti zambesti in oglinda a buna dimineata, dupa caz si apoi te scoti in lume si te astepti sa le mirosi de la departare celorlalti a sampanie si a tort, a arbore genealogic, a mama care urla in durerile facerii, a copilarie cu cheia de gat si cravata de pionier, a adolescenta cu iubiri neimpartasite si toane de poet amator, a studentie marcata de prietenii legate pe viata, de iubiri care sapa in memorie gropi in care te ascunzi atunci cand te joci de-a v-ati ascunselea cu amintirile si de o colectie impresionanta de idealuri si principii, a maturitate cu aer de lectii invatate si cu pofta de selectie riguroasa a orice lasi sa ti se  intample, a toate iubirile, fericirile, tristetile, nimicurile, plictiselile experimentate pana atunci. Dar, totusi, nu te miri ca pentru ei, pentru strainii care isi vad de rutina lor si isi ling ca o pisica blana care le acopera traitul, esti doar ecoul unor pasi care te apropie si te indeparteaza. Va veni si randul lor. Uneori te si amuzi facandu-le in ciuda pe la spate.
Cel mai mult si mai mult mie una imi place, insa, faptul ca ziua de nastere nu iti bate in pleoape in fiecare an in aceeasi zi. Daca si-ar alege ca zi de vizita doar sambata ar fi simplu. Ai gati, ai cumpara ceva de baut, ai da o petrecere pentru cei mai apropiati prieteni, ai iesi in oras sau ai sta inchis in camera ca sa iti pui la marinat depresia in suc propriu, ti-ai spune la multi ani si ai avea duminica ca zi de spa. Dar, nu. Intr-un an trebuie sa fii pregatit sa te sarbatoresti intr-o luni, iar in altul intr-o miercuri, de exemplu.
In anii in care esti nascut duminica imprumuti parca aura acestei zile mofturoase, lenese si insiropata in tabieturi. Vorbesti aproape fara oprire la telefon, mai intai cu mama, daca nu iti este prin apropiere, apoi cu toti oamenii dragi care iti incap in buzunarele laterale ale sfarsitului de saptamana, te lafai langa o cafea si aproape ca te soarbe ea pe tine din cateva inghitituri, citesti, desfaci o sticla de vin bun, te gandesti de doua ori inainte de a iesi din pijamale si din papucii de casa, cauti un film bun, te topesti de placerea de a-ti sparge un timpan cu muzica data la maxim si, mai spre dupa-amiaza, te incumeti sa te vezi cu prietenii si te lasi stors ca o portocala de farmec, cu pulpa cu tot.
Da, este al naibii de bine sa fii nascut intr-o zi de duminica.

Despre iubirile ratate in toate felurile

"In ultimii ani are impresia ca incordarea s-a mai risipit, cand ajungi la jumatatea vietii disciplina incepe sa te lase, asa cum se intampla cand serviciul militar se apropie de sfarsit, apoi barbatii devin mai constienti de latura lor feminina si femeile de latura lor masculina, dar acum, in fata ei, incordarea aceea veche se trezeste din nou la viata vazand ruina fiintei care l-a adus pe lume, ultimul martor al slabiciunii, inocentei, singuratatii si durerii sale, al tuturor sentimentelor oribile ascunse, al marii lui rusini."

Nici nu mai stii cand te-ai nascut.

Traiesti de atatia ani fara iubire, incat te-ai trezit intr-o dimineata batran.

Nu poti spune cu exactitate cand te-ai instrainat de tine si de ceilalti, esti doar constient de inutilitatea viselor care candva te faceau sa te crezi neatins de banal, de la fel si de tristetea aceea care devoreaza tot ce i se serveste.

Iubeai si nu iubeai, mai mult experimentai, dar nu credeai ca intr-o zi va trebui sa iti alegi tabara.

De aceea, doar atunci cand ai inceput sa iti costientizezi varsta, ai inteles ca impreuna este definitia fericirii.

Lenea adevaratului tu ti-a alimentat pana la saturatie alterego-urile.

Tu nu erai tu in relatia cu mama, erai acel copil perfect pe care ea si l-a dorit.

Tu nu erai tu in relatia cu tata.

Ti-ai infrant repulsia fata de sange si de moarte si ai mers cu el la vanatoare, ti-ai innabusit pornirile vestimentare si ai purtat intotdeauna costume la mesele in familie, forma suprema de respect in viziune paterna, ai ironizat egalitatea dintre barbati si femei aliindu-te cu traditionalistii, desi ai privit intotdeauna cu admiratie femeia ambitioasa si care nu se sfia sa isi arate adevaratele sentimente si sa lupte pentru ele.

Tu nu erai tu in relatia cu prietenii tai.

Ti-ai dorit sa impresionezi, sa faci mereu ceva iesit din comun, sa starnesti admiratie.

Tu nu erai tu, in primul rand in relatia cu tine.

Ti-ai inchis intr-o cusca slabiciunile, placerile vinovate ti le-ai pus la zid, ti-ai invatat vocea interioara sa vorbeasca o alta limba decat cea pe care o stia, limba propriilor dorinte, ti-ai lasat frustrarile sa saboteze relatiile cu cei mai legati oameni de viata ta, cei al caror sange se amesteca cu al tau ca un dat sau ca un blestem.

Asa ar putea incepe un scenariu inspirat de ultimul roman al scriitoarei Zeruya Shalev, Farame de viata, roman aparut la Editura Polirom in 2012.

Personajele Zeruyei Shalev merg in fiecare zi sa isi viziteze ruinele propriilor vieti si, mai pe seara, sub imperiul intunericului isi descopera ranile pricinuite de cadere, le rascolesc, le curata si le acopera de ochii celorlalti, fara a uita, insa, o clipa de ele.

Uneori parca au chiar o placere vecina cu masochismul de a le testa forta, zvacnetele de durere.

Se aseaza in coltul lor de rutina si retraiesc.

Cu furie, cu teama, cu tristete, cu neputinta, cu dorinta, cu mila si chiar cu ura, uneori, retraiesc frustrarile din relatia cu mama si cu tatal, lipsa de comunicare din relatia de cuplu, dezamagirea pricinuita de existenta la Polul Nord al sentimentelor, alaturi de  proprii copii ajunsi la adolescenta.

Scriitoare cu un acut simt al psihanalizei si cu o sensibilitate care ar putea castiga unul sau mai multe Premii Nobel pentru sensibilitate, daca ar exista un astfel de premiu, Zeruya Shalev construieste in Farame de viata, o carte care te inghite ca un vis agitat, tipologii puternice si usor de recunoscut in viata.

Mama cu doi copii care isi rasfrange netraitul din relatia cu proprii parinti asupra unuia dintre copii si isi rostogoleste intreaga afectiune si posesivitate asupra celuilalt, copilul care incearca sa scape de iubirea sufocanta a mamei refugiindu-se in prima relatie care ii ofera altceva-ul de care are nevoie si copilul respins care incearca sa nu repete cu propriul copil greselile mamei, dar cade in capcana generozitatii emotionale.

In Farame de viata, Hemda, mama, Avner, fiul si Dina, fiica viseaza sa iasa din raza de actiune a greselilor trecutului si sa recupereze o parte cat de mica din normalitatea legaturii parinte-copil si frate-sora.

Se lupta cu boala, cu batranetea, cu ratarea in profesie, cu tentatia tradarii, cu nerecunostinta, cu remuscarea, cu iubirea infranta de rutina pentru a-si elibera linistea si tandretea din capcana greselii.

Sangele le da in clocot si le aminteste ca le curge prin vene acelasi amestec, singuratatea ii ajuta sa se regaseasca si sa isi simta dorul unuia de celalalt, copilaria si tineretea le trimit carti postale prin serviciul de curierat al memoriei.

Acceptarea propriilor neputinte le da, in cele din urma, curajul sa se regaseasca.

Se privesc in ochi, se strang in brate, daruiesc te iubesc-ului libertatea de a le umbla liber pe buze si prin case si traiesc impreuna ce si cat mai au de trait.

In pantofii de dans

Fiecare dintre noi isi primeste, intr-un fel sau altul, rasplata pentru binele si raul de peste anul pe care se pregateste sa il lase in urma, ca pe un insotitor pe un peron de gara.

Unii se aseaza, isi domolesc ritmul si pompeaza viata din propria viata in cordonul ombilical al unui nou eu,

Altii, dimpotriva, isi testeaza limitele, se supun tratamentului pe baza de aventura, tratament cu multe efecte secundare, dar si beneficii.

Indiferent de tabara in care te afli, daca nu iti zambesti a multumire, a amintire imprimata in bataile inimii, inseamna ca trebuie sa te straduiesti mai mult la anul.

Oricum, amestecul acela de sfarsit si de inceput actioneaza ca un drog extrem de puternic.

Esti atat de euforic si de nostalgic, incat raurile de alcool sau de apa plata cu lamaie in care te scalzi nu reusesc sa iti spele toate pacatele si sa iti curate de indoiala toate asteptarile care se cer a fi satisfacute.

2012 a fost pentru mine anul generozitatii ajunsa la adolescenta si al bucuriei de a gusta.

In 2012 mi-am tocit talpa pantofilor de dans si am invatat pasi noi, alaturi de oameni care mi-au aruncat doar o privire pe furis si m-au sarutat in coltul buzelor inainte de a se face nevazuti si alaturi de oameni care s-au decis sa ramana.

Pentru fiecare am impachetat cate un multumesc si l-am expediat printr-un curier rapid pentru a fi sigura ca ajunge la destinatie la momentul potrivit.

Am triat si am asezat pe colectii fiecare concert si spectacol la care am mers, fiecare vis in care m-am intalnit cu prieteni dragi de departe, fiecare dimineata in care cafeaua mi-a iesit cu suficient caimac, incat sa imi zambeasca larg, fiecare cuvant care m-a ajutat sa compun povesti, fiecare intalnire care m-a schimbat si m-a bucurat si, da, imi accept fiecare rid de expresie daca el imi aminteste de o seara in care i-am cedat bucuriei.
In top cinci 2012 intra hoinareala prin Londra si dragostea la primul deja-vu pe care a starnit-o in mine, Let's Do It, Romania!, o campanie pentru curatenia mintii in primul rand, cu oameni curati si frumosi, tabietul incurajat de oceascadecultura,  un concert cu Luiza Zan si doi copii adusi in lumea mea de doua dintre cele mai dragi prietene, copii care m-au adoptat ca matusa, chiar daca nu au aflat-o, inca.
Dar topurile au intotdeauna doza lor de nedreptate si de subiectivism.
Ceea ce pot spune cu certitudine este ca 2012 m-a apropiat mai mult de mine si mi-a ascutit simturile, mi-a perfectionat acel zambet pe care nu as putea niciodata sa il falsific si i-a dat curajului un look casual.
Am incercat sa-mi fiu fidela si sa-mi aplic tratamentul sinceritatii, sa rad mult, sa dansez si sa ascult muzica oricand mi se facea pofta, sa citesc de placere, pe furis sau pe indelete, in functie de ritmul timpului pe care mi-l puneam la dispozitie, sa nu ma ascund dupa false intentii si sa nu am false asteptari, sa ma bucur si sa imi permit sa fiu trista pentru a sti ce gust are acea bucurie adevarata, sa imi fie dor si sa las in urma doruri.
Mi-am poreclit orele, zilele si chiar lunile lasandu-ma sedusa de catre un scriitor/scriitoare, de catre o voce, de catre un cineva cunoscut/necunoscut sau de o stare.
Am avut luni David Grossman, Zeruya Shalev, Jonathan Franzen, Sofi Oksanen, zile Robin and The Backstabbers, zile Kyla La Grange, zile Alternosfera, zile Soley, zile Led Zeppelin, zile Maria Raducanu si zile Luiza Zan, zile ceascadecultura, zile cu mustata si zile cu ochelari funky, zile "ce simpatic esti, chiar imi placi" si zile "fugi de-aci ca esti un nesuferit", ore morocanoase, ore somnoroase, ore topaitoare si ore pline de inspiratie si creativitate.
Daca ma intreba cineva, de exemplu, "cat e ceasul?" eram tentata sa raspund "o ora si zece minute de cand sunt cam somnoroasa" sau "eu si doua minute de cand topai de bucurie".
Iar daca uita vreun apropiat ce zi este si apela la bunavointa mea ii puneam in gand o melodie de asteptare ca sa nu il incurc si mai rau cu un "e ziua in care m-a inghitit proza Zeruyei Shalev si m-a devorat ca pe o portie de aripioare de pui picante".
Dar ce party pe cinste i-am pregatit lui 2013.
Parca mi-e pofta de spectacole de balet, de scurt metraje, de documentare si de filme de animatie, de The Wall, de Depeche Mode, de o nunta, de un nepot/nepoata, de Julian Barnes si Hemingway in exces,  de stilul funky-vintage-boho-glam, de psihanaliza, de o intalnire de zece ani, de noi proiecte, de iubire fara perdea, de calatorii care sa se adauge la colectia de deja-vu-uri.
Sper sa aduca el sampania si artificiile.

Noapte-n ambalaj ecologic

Ce tii in mana?
E luna plina din hartie reciclabila.
Si de ce mi-o daruiesti?
Nici nu mai stiu cu exactitate.
Sa fie rasul tau cu radacinile adanc infipte in pamantul naturaletii, privirea ta neatinsa de particulele de praf ale ipocriziei, aerul curat pe care il respir prin porii pielii tale de fiecare data cand o ating timid sau, pur si simplu, felul in care iti asezi fiecare gest la locul sau?
Dar de ce stam, totusi, pe intuneric?
Nu ti-am spus?
Nu, dar imi vine sa zambesc a intelegere.
Credeam ca stii deja.
De cand te cunosc, lumina artificiala ma oboseste.
Tu mirosi atat de misterios a poveste si stralucesti atat de puternic a liniste, incat adorm si visez ca intunericul nu mai vine.
Ah, cred ca iar am nimerit o noapte in ambalaj eco.
Da, dar nu-i nimic, maine iti vor polua aerul pe care il respiri in bucataria micuta in care iti bei cafeaua incertitudinea, nepasarea si supunerea.
Stiu.
Deja mi-e dor de rotunjimea ta de hartie.
Si mie de interiorul tau de plastic.
Hai sa ne jucam de-a fazele lunii de hartie!
Hai!

Intamplare cu personaje discrete

Ce desfatare sa nu ma simt agresata verbal cand vorbesc cu tine,
Ce incantare sa te pot privi pe furis,
Ce liniste se face de fiecare data cand intri intr-o incapere,
Ce bine imi este cand te furisezi pe sub pielea mea pentru a-mi auzi mai bine inima cum bate,
Ce gustoasa e privirea ta,
Ce misterios e labirintul venelor tale de fiecare data cand imi mangai fata cu interiorul cald al palmelor,
Ce sigura sunt ca o sa te intorci iar si iar, chiar daca pleci destul de des fara sa spui nimic,
Ce eu sunt in rarele momente in care buzele iti sunt sparte in doua de un firav "tu..."
Ce nebunie ma cuprinde in zilele in care ma iei hotarat de mana si incepem sa dansam linistit prin camera plina de particulele de praf ale iubirii,
Ce tu esti si ce eu sunt si ce noi misto facem,
Parca ar fi prima compunere pentru care am primit un zece.

Florareasa

La varsta sa zambetul ii este lipiciul in relatiile cu cei din jur, in solduri i se pot ghici urmele lasate de cei 3 copii nascuti acasa, cu moasa, buzele stralucesc, dar nu accepta rujul, ochii te citesc si iti asilimileaza mult din inteles, urechile stiu sa iti asculte adevaratele dorinte, iar glasul moale, de femeie sfatoasa, iti spune exact ceea ce vrei sa auzi.

De cand se stie vinde flori.

A inceput la pravalia bunicii, in diminetile de vara.

In loc sa se joace toata ziua ca ceilalti copii, prefera sa aleaga cu atentie cele mai proaspete flori si sa isi imagineze cate o poveste despre cei care le cumparau.

Si prima parte din viata i-a trecut printre flori, fara prea multe studii, fara povesti personale impresionante.

A avut o singura iubire ale carei urme in prezent sunt cei trei copii despre care stie mult mai putin decat stie despre clientii sai.

Ii place sa ii asculte pe ceilalti.

Oamenii vin sa cumpere flori, de cele mai multe ori pentru ca se simt vinovati, obligati, tristi sau indragostiti si este imposibil sa nu le scape cate o frantura din propria viata.

De exemplu, pe fata aceea atat de absenta si, totusi atat de plina de viata pe care a intalnit-o cand  lucra intr-un spital de boli psihice nu o va uita cat va trai.

S-a legat intre ele o prietenie care sfideaza timpul, statutul social, educatia, varsta.

Spitalul acela a reprezentat pentru ea locul cel mai trist, cel mai incarcat de viata jupuita de stratul de convenienta.

A ajuns acolo din intamplare, intr-o perioada in care rautatea gratuita a vecinei care ii era si concurenta a indepartat-o de oameni si de povestile lor si a vandut flori personalului, pacientilor si vizitatorilor timp de doi ani.
“Locul de aşteptare”, antecamera din faţa biroului managerului era locul sau preferat, incarcat de atatea emotii si liniste tinuta sub control, incat te atragea ca un magnet, mai ales daca iubeai oamenii si povestile lor.
Statea acolo si asculta minute in sir, trangad cu urechea la franturi de conversatii in care nu era implicata sau aruncand replici capcana celor pe care ii simpatiza la prima vedere.
Intr-una din zilele in care isi savura pauza in "locul de asteptare" a intalnit-o pe ea.
Din intrebarile pe care le punea celor din jur a reiesit ca nu era acolo in calitate de pacienta, ci venise sa vada pe cineva, pe cineva extrem de apropiat dupa cum s-a simtit in vibratia din vocea sa.
Florareasa a indragit-o pe loc si s-a oferit sa o indrume.
Era evident ca fata venise pentru prima data acolo si ca locul acela ii starnea o suferinta profunda.
Dupa nici cinci minute florareasa si fata erau prietene, iar fata, o neindemanatica cand venea vorba de controlul cuvintelor, a inceput sa scape franturi din propria viata.
Venise pentru barbatul pe care il iubea pana la suferinta, barbat care intr-o zi se trezise fara sa se mai recunoasca, desi stia cine este si care a trebuit internat.
Iubirea pentru el ii starnea fetei, pe langa suferinta, o tandrete incomensurabila si o nevoie aproape patologica de a-i reconstitui viata pentru a i-o povesti si a-l face sa se doreasca asa cum este, de fapt.
Barbatul avea zile cand nu o recunostea, iar ca straina nu ii intra deloc in gratii.
Dimpotriva.
O privea cu rautate si ii intorcea spatele, prefacandu-se ca fumeaza, desi era nefumator si fireste ca nici nu avea tigari in dotare.

Fumatorul era alter-ego-ul sau pentru momente ca acestea.

Se intampla, insa, uneori, desi destul de rar, sa aiba momente de luciditate in timpul acestor crize de instrainare.

In acele momente o mangaia pe par si ii spunea: " fetito, noi doi vom prinde multe rasarituri impreuna si vom infrunta multe apusuri" si o tinea de mana, ii vorbea despre orice  pana se pierdea din nou in nebunia lui.
De cate ori nu si-a zis ca e ultima zi cand se mai apropie de el.
Dar pur si simplu dorinta de a-i fi alaturi era mai puternica.
Dorinta si acel amestec de ciuda, iubire, incapatanare, senin si intunecat din sufletul sau.
Florareasa aceea rotofeie si trecuta era singura careia ii putea vorbi despre asta fara sa ii fie rusine.
Dupa ce a cunoscut-o, statea ore in sir si isi radiografia impreuna cu ea vina, iubirea, neputinta, limitele, iar spre finalul zilei se simtea ciudat de linistita.
Prietenia si impletirea povestilor care iti compun viata, isi spunea inainte de a adormi, sunt singurele deprinderi care te ajuta sa traiesti cu esecul unei iubiri si cu propriile neputinte.
Singuratatea este doar pentru cei nebuni sau care sufera de vreo infirmitate emotionala de netratat.
Poate intr-o zi voi reusi sa ies din lumea lui fara sa las urme de suferinta si praf de intrebare.
Florareasa imi arata rascrucea.

Bucataria cu vedere spre tine

Pe tine te iubesc-ul  te-a privit de fiecare data de la o oarecare distanta.
Te-ai apropiat de cateva ori de el suficient incat sa iti doresti sa ramai, insa frica ti-a fost mai puternica.
Asa ca mi-am luat bucatarie cu vedere spre tine pentru a te ademeni cu aromele te iubesc-ului meu.
De cele mai multe ori, asa cum era de asteptat, esti plecat din interiorul tau mobilat minimalist, dar cu gust.
Insa cand revii, cand te odihnesti dupa lunga calatorie pentru cautarea acelui altcineva cu care te minti cu incapatanare, in bucataria cu vedere spre tine se joaca de-a v-ati ascunselea copii care zambesc cu sufletul in cautare de parinti fictivi, iar in cuptor se coc prajituri cu ravas.
De fiecare data cand gusti din prajiturile in care pun 500 de grame de senin, 500 de grame de pofta de joaca, 1 kilogram de cautatura amestecata cu suflet si un kilogram de elinistesicebineimieste (o faina speciala care ajuta aluatul prajiturilor cu ravas si facute cu dragoste sa creasca), ma privesti si intelegi ca locul tau este in acea bucatarie si ca absenta ta este umbra prezentei mele.
In una din zilele in care ti-ai permis sa lenevesti in bucataria cu vedere spre tine ti-a fost atat de bine langa mine, incat ai atipit si ti-ai intarziat plecarea.
Ba mai mult, ai indraznit sa si visezi.
Te si imaginai liber, dezbracat de orice prejudecati, frici si conveniente, cu un zambet mare cat sufletul tau ratacit, cuibarit in caldura unui inceput promitator.
Tic-tac-ul ratiunii nu iti mai suna in urechi, planul isi infundase nasul in hartiile pe care de mult nu le mai rasfoise, iar tu tanjeai dupa rasfat.
In acea zi ne-am cunoscut cu adevarat.
Din acea zi nu ai mai reusit sa ma uiti, desi inca ratacesti.
Din acea zi m-am lipit de tine ca un timbru pe o carte postala trimisa cuiva drag si ma porti peste tot.
Inca nu esti pregatit sa imi daruiesti te iubesc-ul, dar l-ai primit pe al meu si iti vindeci toate ranile cu el.
Si din cand in cand ne privim in ochi in bucataria cu vedere spre tine.
Pana intr-o zi.
Cand vei ramane pentru totdeauna.