vineri, 21 februarie 2014

Linişte de-ţi auzi urechile ţiuind şi inima bătând


 
Stia aproape totul despre cum sa evite conflictele. Studiase mecanismele autosugestiei, tonalitatile folosite in rostirea cuvintelor, diversele forme ale tacerii, gesturile care aduc cu ele starea care le naste si starea de dupa ce se nasc, privirea si nuantele sale, legaturile dintre culoarea parului si culoarea din obraji, vasta si stapanirea de sine. Dar, dincolo de toate astea, samanta felului sau de a fi era din clasa nonconflictualelor.
In primul rand, era maestra in a se evita pe sine intr-o stare proasta. Daca se trezea dimineata, de exemplu, si se vedea in oglinda asa cum nici ei nu i-ar fi placut sa se cunoasca, in timp ce cafeaua dadea in foc in bucatarie, nu injura atat de colorat, incat pielea urechilor vecinilor sa isi schimbe nuanta, iar timpanele acelorasi vecini sa fie pe termen lung avariate, ci, dimpotriva, zambea pana isi mai sapa un rid de expresie pe fata. Si ce daca arata ca naiba pentru ca nu dormise si se cocotase dupa propriile fantezii in copacul dorintei, iar cafeaua avea gust de zat ars? Deja isi zarise linistea jucandu-se de-a v-ati-ascunselea cu ea pe dupa usile apartamentului si i-a fost imposibil sa nu-i cedeze detasarii.
Apoi, se pricepea, ca nimeni alta (cel putin ea nu mai intalnise pe nimeni la fel), sa ucida pofta de cearta din ceilalti. Ii urmarea cum se infierbanta, cum isi scot armele discutiilor in contradictoriu la vedere, cum le lustruiesc si le incarca. Ii privea in ochi cu cea mai senina mina, nu le dadea motive sa se enerveze, ceea ce cauzeaza clar enervare cand ai chef de un conflict, si, cand simtea ca e momentul, le sugruma cu sangele rece al dependentului de starea de bine pofta de mahala. Ramanea intre ea si ei, ceilaltii innourati, o liniste apasatoare care se prelingea spre o schimbare a subiectului si spre o atmosfera de “nimic urat nu s-a intamplat intre noi acum cateva minute”. Nu, nu era acea practicanta infocata a agresivitatii pasive. Pur si simplu, iubea nervozitatea sterila, acea nervozitate care nu naste cearta, ci simte o atractie platonica, dar de nestavilit, fata de liniste, se consuma in interior. Nervozitatea care dupa ce accelereaza gesturile, ascute limbile si pipereaza privirile se face nevazuta. Cel mai mult ii placea sa ii nimiceasca nervii lui, acelui barbat din viata ei caruia ar fi putut sa ii datoreze si sa ii ofere totul. Il cunoscuse cu ani in urma si nu astepta sau nu stia ca asteapta ceva de la el. Vorbeau, se ascultau si se desparteau pe cat de apropiati, pe atat de straini. Nu va uita niciodata cand ii marturisise: “Din cand in cand, imi curat tristetea de sub unghiile degetelor cu care mangai parul ei de culoarea dezamagirii. Nu trebuie sa stii cine e ea, pentru ca deja am parasit-o in gand. Candva, cat de curand, iti voi da tie drept de viata si de moarte asupra tristetii si fericirii mele. Deocamdata, doar simt nevoia sa iti vorbesc. Reusesti, ca nimeni alta, sa ma faci sa uit de ce sunt suparat. Esti detasare si apropiere.” Cand se intampla ca el sa isi foloseasca artileria grea a argumentelor contra sau pur si simplu sa faca abuz de violenta limbajului pentru ca a avut o zi proasta si a dat peste oamenii nepotriviti, ea il lasa sa ajunga pana in punctul in care simtea ca s-a descarcat, iar cand intelegea ca prelungeste tensiunea de dragul tensiunii il lua de mana si il ducea in fata oglinzii. Acolo, tinandu-l strans de mana, ii zambea cu cel mai senin zambet al sau si il saruta indelung, pe gura si pe mana pe care o folosea cel mai des pentru a gesticula cand era nervos. Si atmosfera de cearta deja agoniza.
Nu ii era intotdeauna usor sa le vina de hac nervilor dezlantuiti. Nu de putine ori isi simtea sangele fierbinte, era cat pe ce sa se inece cu gloata de cuvinte barbare care i se opreau undeva in gat sau chiar ajungeau pana pe varful limbii, facea in minte exercitii de relaxare a muschilor fetei. Dar nu sa lasa pana nu invingea incordarea, din ea sau din ceilalti. Si atunci, in momentele acelea in care se lasa o liniste de iti auzeai urechile tiuind si inima batand, acea liniste a inceputului si a sfarsitului, era cu adevarat fericita.

luni, 30 decembrie 2013

Cu fricile in vizita


Fiecare an ne pregateste cate unul sau mai multe party-uri private la care ne regasim cu cei care stiu sa danseze in acelasi ritm cu noi, sa ne pandeasca de dupa colt si sa ne admire sau sa ne arunce priviri incruntate, sa ne faca sa radem cu gura pana la urechi, sa ne povesteasca si sa ne asculte povestile, una sau mai multe lectii pe care daca nu le vom invata, nu vom reusi sa evoluam, sesiuni de devorare a propriilor placeri pana la os, nopti linistite cu vise despre oamenii de care ne este dor sau pe care nici macar nu ii cunoastem, nopti albe ca o pedeapsa, dimineti incarcate de inspiratie si chef de viata si dimineti in care ne impotmolim in propriile defecte, fericiri si tristeti de moment, plictiseli si iubiri intense, linistite sau agitate ca un cosmar, plusuri si minusuri pe listele cu proiecte, dorinte. Insa, cand acest an se aproprie de final, stie sa se retraga discret in cutia cu ani traiti si sa ii faca loc la multi ani-ului incarcat de asteptari.
Anul a inceput cu un mix de emotii, de experiente, de alegeri. Am scris mult, uneori pana m-am pierdut in nopti fara fund, am lasat teatrul sa ma inghita pentru a putea sa scriu cronici din interiorul sau, am ascultat muzica aceea care niciodata nu ma tradeaza daca am nevoie de pansamente pentru raul si pentru binele experimentat zi de zi, am mers la concerte si mi-am riscat elasticitatea tenului expunandu-l fumului din cafenelele in care stiu sigur ca vin oameni misto, am intalnit oameni frumosi si ambitiosi pe care i-am provocat la interviuri pentru ceascadecultura, am calatorit cu moderatie, dar in locuri in care ma astepta relaxarea, m-am temut si am luptat cu fricile pentru ca nu vreau sa imi tradez niciodata adevarata natura, veselia. Pot spune ca in 2013, mai mult decat oricand pana acum, mi-am primit fricile in vizita, am stat impreuna la o cafea, am mers prin magazine, la intalniri cu oameni necunoscuti, dar faini si pana la urma au ramas si peste noapte. Acum suntem prietene, desi, din cand in cand, ne mai tradam. Cea mai hoata dintre frici este frica ca nu voi avea un copil. Insa, atat de mult m-a bucurat venirea pe lume a celei de-a doua nepoate, Maria-Magdalena, incat am reusit, cel putin pentru o perioada sa o fac de ras pe aceasta frica in fata superiorilor sai, monstri cu fata de slabiciune umana. Nu m-a mai deranjat cu prezenta de ceva vreme. Poate ca ma priveste pe furis de undeva, de dupa vreun colt al subcontientului, dar, deocamdata, ne tinem la distanta. Nici cu frica ca nu voi fi suficient de buna pentru a scrie cronici de teatru si de carte care sa fie citite cu placere de oameni necunoscuti, dar dispusi sa atinga punctul final nu mi-a fost usor sa ma infrunt. Insa, mi-am pus armura firescului si se pare ca am reusit sa supravietuiesc. E drept ca m-am aliat cu oameni care au crezut in mine, unori mai mult decat eu insami am facut-o. Cel mai mult, insa, in 2013 mi s-a imbogatit colectia de naivitati nascute dintr-un exces de maturitate. Da, am asa ceva. Este intr-adevar o colectie aparuta pe baza unor mutatii genetice in plan afectiv si in plan rational, dar fara ea as fi pierduta. Colectia imi gazduieste toate micile bucurii pe care mi le ofer atunci cand sunt suficient de matura, incat sa iubesc oameni profund diferiti de mine, toate stangaciile si scaparile care mi se strecoara printre degete de fiecare data cand vreau sa fac bine fara sa am un plan anume, toate ai laviurile pe care le daruiesc fara asteptari prea mari.
In 2013 am mers la cel putin 3 concerte Robin and The Backstabbers si la tot atatea Alternosfera, semn ca unele fixatii chiar se accentueaza cu varsta, am cochetat un pic mai mult decat de obicei cu stilul office fistichiu, m-am imprietenit cu unii copii care imi zambesc de fiecare data cu sufletul cand ma vad, Alex, Sofia, Sara-Iudit, Alessia, Magdalena, am mers la teatru atat de des, incat mi-am tocit simtul critic suficient pentru a avea motiv sa il ascut din nou, am citit mult si am vorbit apoi cu mine in scris despre ceea ce am citit, am dansat pe la nuntile altora ca si cum ar fi fost ale mele, am botezat-o pe nepoata Maria-Magdalena, am revazut Venetia, am intalnit oameni care ar fi vrut sa ramana in viata mea, dar nu au stiut cum, am ascultat-o pentru prima oara live pe Patricia Kaas, m-am lasat apreciata, cu stangacie, e drept, de oameni pe care la randul meu ii admir mult, am cumparat in exces inele din cupru pe care doar eu si cateva excentrice le-ar purta, de la o fata foarte talentata si pe care deja o iubesc, desi am vazut-o doar de vreo cateva ori, am inventat retete pentru intro-urilor unor interviuri de suflet cu oameni pe cat de diferiti, pe atat de asemanatori prin firescul si curajul cu care fac ceea ce au ales sa faca, Felicia Filip, Bogdan Suceava, Liviu Antonesei, Medeea Marinescu, Ionut Cornila, Liviu Bratescu, Aurica Ichim, doctorul Dan Timofte, am citit primul interviu cu mine si primul meu articol in revista culturala Timpul, am organizat cum m-am priceput eu mai bine intalnirea de zece ani de la terminarea facultatii cu oameni care m-au ajutat sa cresc si pe care ii simt mereu aproape, ca pe o vena care imi pulseaza in tampla.
Puzzle-ul 2013-lui meu ar arata cam asa: ceascadecultura, te, Oana, Pintilie, cupru, Alex, Venetia, inele, mama, Olariu, cronica, doctorul Razvan Constantinescu, mesaj, Patricia, Hamletmachine, Kass, concerteconcerteconcerteconcerteconcerteconcerte, nepoata, iubesc, mi-e somn, Barnes, Maria-Magdalena, Parul Venerei, Julian, Adenium, Timpul, ceaiulenglezesc cu putin zahar si mult lapte, 34, tocuri, ciorapi colorati, rochiirochiirochiirochiirochii, liniste, Bucuresti, insomnii, masti cu miere de albine si zambete in exces, dansdansdansdansdans, prietenii pe viata, idile, sarutari furate si nerecuperate, Gura Humorului, v-ati-ascunselea, Golem, Festivalul International de Teatru pentru Publicul Tanar, cu Alessia, lene cu caimac de cafea, FIE, covor rosu, ironie, 10 ani,   teatruteatruteatruteatruteatruteatruteatru, Letitia, dragoste in asteptare, dar, la multi ani!, dorinta, curiozitate, reuniune, Boca-Stanescu, admiratie, abia te astept 2014.

 

 

vineri, 31 mai 2013

Viata intr-un taxi

Mi-am petrecut un sfert din viata, cred, in masina mea. De fapt nu este masina mea, mi-au dat-o cei de la firma, dar orele de stat pe scaunul de sofer mi-au starnit un acut simt al prorietatii. Am, bineinteles, familie, o sotie si doi copii, dar nu prea ma simt tata si sot, ci mai mult sofer, un colectionar de destinatii.”
Deschid ochii si privesc pe geam dimineata alba ca o coala A 4 inaintea unui examen. Nu zaresc peisajul atat de familiar mie si nu respir aerul propriei camere. Unde sunt, totusi? Si de ce imi tiuie urechile a crampeie de conversatie cu un necunoscut? Dupa cateva minute de tacere profunda, curiozitate si confuzie imi amintesc. Cu o seara inainte ma urcasem intr-un taxi si venisem aici pentru a adormi departe de tot ce stiam. Fac asta uneori. Cand ma despart de cineva, cand nu vreau sa imi incarc casa cu energia negativa a plansului, cand simt ca cineva ma priveste in intuneric si imi declaseaza sistemul de alarma al insomniilor, cand mi se face dor de o calatorie dar nu am timp sa plec. Imi impachetez intr-o geanta cele necesare pentru o noapte si ma indrept spre receptia unui hotel din oras. O astfel de iesire din zona de confort ma linisteste si ma repozitioneaza in propria viata.
Dar nu este singura motivatie pentru instrainarea de acasa. Trebuie sa marturisesc ca de mica am fost convinsa ca a asculta este cea mai buna terapie, nu a vorbi pana versi tot din tine. Celalalt inseamna uitare, detasare. De aceea, imi place sa ascult povestea unui necunoscut in drum spre receptie si sa adorm cu ea in gand in noptile in care sunt departe de mine. De fiecare data iau un taxi, dar nu acelasi taximetrist, desi sunt taximetristi care ar merita si o a doua calatorie cu mine spre camera dintr-un hotel micut. Unii oameni chiar au ce povesti. Cel mai usor ma cuceresc cei cu un umor involuntar si care, discret, reusesc sa isi depaseasca conditia de soferi si devin parteneri de drum.
Intalnisem un astfel de om in seara de dinaintea diminetii albe. Era un taximetrist iesit din tipare pe care ca aproape il ratasem pentru ca nu ma puteam hotari in ce masina sa ma urc. Pana la urma am ales. Mersul cu taxiul este gura mea de aer inainte de a lua o decizie sau de a trai o experienta pentru ca taximetristii sunt cei mai spontani si mai suprinzatori interlocutori si te atrag in capcanele unei conversatii cand te astepti mai putin, ca si cum urmatoarele ore din viata lor ar depinde de asta.
Nu mi se potrivesc tiparele. Am ales sa traiesc modest, dar nu sunt nici lipsit de educatie, nici un barbat fara ambitie. Imi plac oamenii si graba cu care te incarca in momentul in care se urca intr-un taxi. Indiferent daca merg sa se intalneasca cu fericirea sau cu nefericirea, ei se grabesc. Banuiesc ca certitudinea infrange amagirea. Vor sa afle, sa stie, sa vada. Nu stiu. Stiu doar ca pentru ei sunt, in acele cateva minute de drum, cel care ii ajuta sa ajunga undeva, la cineva, la ceva intr-un timp cat mai scurt. Unii sunt atat de buni si de calzi incat le zambesc in timp ce strazile pe care locuiesc raman in urma si in fata apar altele. Altii, dimpotriva iti dau de inteles ca le esti inferior, ca te platesc sa taci si sa conduci. Eu ii simt imediat si ma adaptez. Nu ma simt nici jignit, nici important, nici neinsemnat. Imi fac doar meseria. Pentru ca relatia cu meseria pe care ti-o alegi se aseamna mult cu relatia pe care o ai cu partenerul de viata. Nu este suficienta iubirea, trebuie sa investesti si respect. Daca respecti ceea ce faci, pentru tine este cea mai importanta indeletnicire din lume.”
Tresar si imi ies din ganduri. Cand a inceput sa vorbeasca, cel care m-a adus la hotelul in care m-am trezit in dimineata cetoasa a luat decizia asta de unul singur. Si s-a dovedit a fi una foarte buna pentru mine. L-am indragit ca pe un tata grijuliu care isi duce fiica la prima sa petrecere si ii preda, fara aroganta sau autosuficienta, o lectie de viata importanta, fara a-i rapi, insa, sansa de a o experimenta pe propria piele. Nu era badaran, curios pana la indiscretie, fumator sau ascultator de muzica de petrecere indiferent de ora, ca multi dintre taximetristii peste care dadusem. Avea un fel de a-ti intui intrebarile, curiozitatile si de a-ti alunga orice urma de gand incarcat de stereotipii care te dezarma. Te intrebai ce cauta un astfel de om intr-un taxi. De ce nu a plecat, inca, sa cucereasca lumea si se multumeste cu firimituri din ea.
Pentru mine drumul este cel mai bun prieten. Strazile imi vorbesc, intersectiile imi pun intrebari, destinatiile imi starnesc curiozitatea. Chiar daca am fost de mai multe ori intr-un loc, nu il vad niciodata la fel. Nu fac meseria asta doar pentru a-mi plati facturile si a-mi intretine familia. Fac meseria asta pentru ca i-am promis tatalui meu ca voi fi stapanul motoarelor, ca imi voi supune drumul, indiferent cat de scurt sau de lung ar fi. El nu a plecat nicodata din casa sa de la tara pentru mai mult de o saptamana si avea o fascinatie pentru motoare. In anul in care mi-am luat carnetul tatal meu se imbolnavise si medicii mi-au spus ca nu mai are mult de trait. Si pentru ca si-a simtit sfarsitul aproape, ultima lui dorinta a fost sa il duc cu masina de la firma la care ma angajasem intr-un oras, altul decat cel pe care il stia, pentru a sarbatori impreuna. Drumul acela imi curge prin vene de fiecare data cand pun mana pe volan. De aceea imi si place sa ajut oamenii sa ajunga la destinatie. Dupa ce i-am facut tatalui meu cunostinta cu ultima lui destinatie, inainte de cea finala, nimic nu a mai fost la fel."
Cu ochi albastri si senini, cu inceput de chelie, taximetristul se concentreza la drum de parca de asta ar depinde intreaga lui viata. Ma intreb cine il asteapta acasa, daca are copii si cat de des isi petrece sarbatorile cu ei, de ce se uita din cand in cand cu drag la interiorul masinii, de ce nu are nici o cruce sau o iconita la bord, ca majoritatea soferilor, de ce ma priveste in oglinda cu o sclipire de multumire. Parca imi simte gandurile si continua.
Drumul m-a apropiat si de actuala mea sotie. A facut o comanda si s-a intamplat sa se alega cu mine in timp ce se grabea sa ajunga la piata. Era ultima sa zi de concediu si avea atat de multe de facut, incat nu vroia sa piarda nici un minut. Pe lista de prioritati era trecuta si zacusca. Nu a ezitat sa imi spuna asta de indata ce s-a urcat in masina. La piata, va rog, nu vreau sa raman fara gogosari pentru zacusca de anul asta.
Sinceritatea sa m-a cucerit. Parea o femeie dispusa sa iasa la miezul noptii din casa, sa ia un taxi si sa iti cumpere o lamaie, daca erai racit si ramaneai fara.
Am asteptat-o sa isi faca cumparaturile, ignorand celelalte comenzi pe care le primeam prin statie si am dus-o acasa fara sa ii cer nimic in schimb. A doua zi am primit o alta comanda la aceeasi adresa la care putea fi si ea gasita si am zarit-o stand in fata blocului cu cel mai firesc zambet pe fata si cu un borcan de zacusca in mana. Mi s-a lipit de suflet ca o pisica de stapan intr-o duminica torida de vara. Am inceput sa iesim ca taximetrist si client. Ea suna, ma cerea pe mine, alegeam impreuna destinatia si la final ea platea. Asa am ajuns la prima intalnire, asa am ajuns la locul in care ne sarbatoream ziua de nastere, asa ne-am indreptat spre momentul in care am cerut-o in casatorie.
Nu am regretat nici o secunda ca am ales-o pe ea sa imi fie alaturi in momentele in care destinatia mea era acasa. O femeie calda, rabdatoare, intelegatoare, harnica, generoasa nu poate starni decat pofta de somn linistit, de impreuna, de viata cu rost.
Si tu imi inspiri asta, de aceea am si ales sa iti daruiesc o poveste. Povestea mea pe scurt. “
Nu stiu ce sa spun. Linistea ne vaneaza de pe locul liber de langa sofer. Dar victoria ii este scurta.
Ma apasa moartea bunicului, imi aud ca un ecou vocea, in interiorul capitonat al taxiului. Au disparut mainile aspre si crapate de atata munca pe care le divinizam in copilarie, corpul acela usor cocosat de barbat incercat si bunic jovial si generos, zambetul cald si cu o usoara stralucire de dantura falsa”.
Masina stationeaza de cateva minute bune, iar aparatul de taxat este oprit. Arunc o privire spre locul soferului. Desi nu m-a intrebat nimic, ma asculta cu atentie. Acum inteleg de ce ma privea in oglinda cu multumire. Isi dorea sa vorbesc si stia ca o sa vorbesc. Nu despre vreme, nu despre politica, despre mine, despre destinatie.

luni, 22 aprilie 2013

Desparte-te de mine


Unele despartiri nu pot fi evitate.
Cu totii trecem prin despartiri. Dureroase, necesare, de bun simt, cu text sau in liniste, alunecand pe langa cel de care ne despartim pentru a nu-l sparge in mii de bucati.
Despartiri.
Uneori le provocam, alteori ni se arunca capcane in care cadem si ne trezim in plin discurs de despartire.
Nu stii niciodata de pe ce fituica e copiat acest discurs.
De la esti prea bun/buna pentru mine la nu avem un viitor comun, nu sunt in apele mele, nu esti ceea ce caut, nu stiu ce vreau pasii sunt mici si nesiguri, dar cu intentie.
Nu trebuie sa crezi ca daca nu ti s-a spus esti prea bun/buna pentru mine nu este asa sau ca daca ti s-a facut o marturisire, cu ochii in lacrimi, nu sunt in apele mele este asa.
Frica motiveaza.
Nimic altceva.
Frica de plafonare, frica de neimplinire, de ratare, frica de nefericire, frica de prea mult sau prea putin.
Frica.
Ea este inceputul.
Apoi se inhaiteaza cu egoismul, cu nesiguranta, cu nehotararea si uneori cu perversitatea.
Ochii se ascund de cealalta pereche de ochi in bucati de parchet, de cer, de covor, de pamant, de mobila, de altcineva, mainile se freaca una de alta sau se joaca nervos cu parul, prin picioare se plimba din ce in ce mai nelinistita si mai agitata dorinta de a pleca, oriunde, numai sa fie departe de acel noi.
Despartirea e dor de duca ce se lupta cu durerea si cauta provocarea necunoscutului.
Intotdeauna, sau aproape intotdeauna, cel compatimit este cel parasit.
Dar a-ti fi frica sa ramai si a hotari sa pleci intr-o zi nu te face mai rau decat cel de langa care pleci, la fel cum a-ti fi frica si a ramane pentru a te lupta cu frica si cu nesiguranta unui noi in care nu te mai recunosti nu te face mai bun.
De aceea, regulile pentru despartiri ar trebui studiate dintr-un abecedar al despartirilor.
La fel cum inveti sa mergi, sa vorbesti, sa scrii si sa citesti, nu ar fi rau sa inveti sa te desparti si sa accepti ca esti parasit.
E drept ca situatiile si oamenii difera, dar exista un la fel in orice despartire, o esenta de rutina, un ticait de mecanism de ceas.
Te desparti de sanul mamei, de o mana trudita de bunic, de cel mai bun prieten din copilarie devenit un adult antipatic, de prima iubire ascunsa doar in tine sau si in zvacnirile venei de la tampla celuilalt, de animalul de companie, de rochia mini care parea sa-ti stea al naibii de bine in liceu si care peste ani te face sa te uiti jenata in oglinda, de o pereche de bascheti rupti, dar cu valoare profund sentimentala, de un partener pe viata care se dovedeste a fi un partener pe cativa ani, de un parinte, de un copil si de tine visatorul, intr-un final.
Te desparti si iti mormai in barba ca va fi bine, ca vrei altceva, ca meriti altceva, ca asa a fost sa fie.
Insa, ceva din tine nu mai este la fel.
Schimbarea iti tulbura culoarea ochilor, felul in care vorbesti si gesticulezi, felul in care te asezi pe pat inainte de a face dragoste sau felul in care stai picior peste picior cand iti bei cafeaua cu un necunoscut.
Desparte-te de mine e un joc complicat al destinului care te invata cum sa renunti si cum sa lasi in urma.

miercuri, 17 aprilie 2013

Privind spre tine


Cam asta era viata ei. Nu exista nici urma de autocompatimire, ci doar recunoastere, si atat. Te nasti, cresti, te casatoresti. Oamenii pretind-poate chiar cred cu adevarat-ca mariajul inseamna inceputul vietii. Dar se insala. Casatoria este un sfarsit, nu un inceput: altfel, de ce se termina atatea carti si filme la altar? A te casatori e un raspuns, nu o intrebare.”
Scriitorii preferati sunt amanti secreti. Cu ei te rasfeti cu placerile vinovate, iti  recunosti toate slabiciunile si razi sau plangi fara sa iti fie teama ca vei fi demascat, pentru ca intreaga desfasurare de forte este invaluita de cel mai adanc mister. Esti un om cu o carte in mana, un om care din cand in cand mai schiteaza cate un zambet, mai ridica o spranceana sau mai priveste nostalgic in gol, pe fereasta. Dar, numai tu stii ce placeri experimentezi, cu ce ganduri te lupti si ce intalniri iti provoci. Julian Barnes este acel amant secret care te fascineaza din prima secunda in care faceti cunostinta. Ai vrea sa ii retii fiecare fraza pentru a o reda mai tarziu ca pe un citat extrem de relevant intr-o discutie care nu duce, in aparenta, nicaieri. El spune nespusul, nu se teme de conventii si exploateaza ca material pentru cartile sale tabuurile, excentritatile, absurdul, samburele de singuratate din fiecare si teama de proprii demoni.
Cu fiecare cratima, cu fiecare virgula, cu fiecare punct, semn de exclamatie sau semn de intrebare, cu fiecare cuvant desfacut in bucati si cu fiecare fraza aglomerata cu propozitii, Julian Barnes te apropie din ce in ce mai mult de tine cel care ai fi putut fi daca nu te-ai fi lasat prada convenientelor, temerilor si lasitatilor.
Julian Barnes nu este un scriitor comod.  El iti activeaza cosmarul, iti nuanteaza in gri-uri realitatea si te face sa te privesti in oglinda fara masca sociala pe care ai purtat-o peste zi. Nu se fereste de exploatarea nefericirii, a dezamagirii si a intamplarii care naste drama si isi pune personajele in situatii care le ajuta sa se  inteleaga cu demonii care le bantuie inca de cand s-au nascut.
Privind in soare, una dintre cartile cele mai triste si mai duioase ale acestui scriitor britanic de neconfundat, aparuta la Editura Nemira, in 2011, te poarta, alaturi de personajele sale, prin adevarurile brutale ale fiecarei varste. De la inocenta si naivitatea care este de multe ori confundata cu prostia de catre cei care te eticheteaza mult prea usor, pana la intelepciunea fatalista a varstei de mijloc, Julian Barnes pune in relatie cele mai potrivite tipologii pentru a te face sa intelegi ca nimic nu conteaza mai mult in viata decat cui spui da si cui spui nu. In viziunea scriitorului britanic memoria afectiva nu inmagazineaza decat amintirile care te leaga de oamenii pe care ii iubesti sau ii urasti, in ciuda aparentelor, copiii sunt doar nevoia egoista de a te perpetua si a-ti amagi cu un leac incurabilele simptome ale singuratatii si ratarea te paste la orice pas gresit pe care il faci.
Jean, Michael, Leslie, Gregory, personajele din Privind in soare, nu tin sa te impresioneze prin unicitatea lor, ci, mai ales, prin identificabilul, obisnuitul pe care ti-l servesc cu fiecare replica si cu fiecare traire. Pentru fiecare dintre ei viata nu este o serie de clisee si stereotipii,  ci o serie de dezamagiri, de banalitati, de acceptari a neputintelor si a limitelor, de decizii asumate.
Cinismul, sarcasmul si curajul de a evita compatimirea si autocompatimirea  cu orice pret din scrierea lui Julian Barnes frapeaza, nasc irezistibilul si ard orice urma de patetism, de dulcegarie si de lirism. Totul se transeaza ca in cea mai buna macelarie. Intamplarile, gandurile, sentimentele.  De la prima pana la ultima pagina, cititorul se intalneste cu viata culeasa din cele mai intunecate si neaerisite incaperi ale mintii si sufletului, cu oameni care nu incearca sa braveze, sa se victimizeze sau isi poarte aura de eroi de poveste, ci doar improvizeaza, mint sau fug de minciuna, se tem, se fac de ras, isi asuma ridicolul, fac compromisuri, incearca sa inteleaga moartea pentru a nu se mai teme de ea, isi accepta cu resemnare sau cu demnitate esecul de a avea o viata fericita, inteleg ca multumirea de sine nu tine numai de  realizari, ci si de curajul de a face fata ratarii.
Jean, personajul feminin central din Privind in soare, nu este un personaj feminin tipic. Nu este o fire romantica, se lasa modelata de barbati pentru ca se simte mult mai apropiata de ei, se casatoreste “pentru ca trebuie” si trasforma cu buna stiinta acest “pentru ca trebuie” in “pentru ca il iubesc”, isi asuma rolul de casnica, desi nu si l-a dorit niciodata cu adevarat, are tarziu un copil si nu gaseste placere in relatiile sexuale. Desi este un copil credul, atras de tabieturile adultilor si de zbor, se trasforma treptat intr-o femeie uscata. Tarziu, dupa 30 si ceva de ani, ramane cu greu insarcinata si isi paraseste sotul, convinsa ca trebuie sa isi creasca singura acest copil. Schimba orase, case, locuri de munca mizere si prinsa de acelasi “trebuie sa” care i-a dominat viata face cunostinta intr-o zi, cand isi acorda ragazul sa se odihneasca, cu propriul copil: un baiat timid, izolat, dependent de ea si fara mari ambitii. Dar nu isi pierde seninatatea. Stie ca nu a cunoscut niciodata cu adevarat placerea, ca relatiile intime au fost intotdeauna pentru ea acea cratima care o leaga pe femeie de barbat pentru a-i da un inteles in limbajul social, “cratima sexului”. Stie si nu dramatizeaza. Accepta. Nici macar nu este fatalism. Pentru ca Jean are o aroganta a nefericitului care o izoleaza de fatalisti si patetici. Este o femeie stranie, la fel cum straniu este si copilul pe care l-a crescut. Dar, pe cat de fireasca este Jean in stranietatea sa, pe atat de depresiv si obsedat de moarte, de raspunsuri ca verdict final este Gregory, fiul sau. Batranetea ii gaseste impreuna, pentru ca isi sunt suficienti unul altuia. Nu stiu sa ofere si se tolereaza atat de bine unul pe celalalt, incat un strain le-ar profana universul emotional arid in care supravietuiesc. Desi Jean alege calatoria ca recompensa pentru viata lipsita de pasiune pe care a dus-o, fiul sau rar paraseste propria camera, in timpul liber pe care il are dupa ce se intoarce de la birou. Iar cand o face, se aseaza in fata unui calculator care pare sa aiba raspuns la toate intrebarile sale. Cocheteaza cu sinuciderea, dar nu ii cade niciodata in capcana, la fel cum mama sa a cochetat cu fatalitatea, dar a pastrat-o la distanta.
Pe masura ce ii citesti cartea, “cum reuseste Julian Barnes sa imprieteneasca aceste personaje uracioase  cu cititorul?” se dovedeste a fi o intrebare perfect justificata. Reuseste pentru ca rontaie adevarul ca pe tutun, pentru ca spusul lucrurilor pe nume ii defineste stilul, pentru ca ironia si subtilul se amesteca cu sarcasmul si evidentul pentru a crea paradoxuri compatibile cu traitul de zi cu zi, pentru ca nu glorifica, ci umanizeaza pana la ultima celula. Julian Barnes te face sa si zambesti, in timp ce ridici din spranceana, dar o face in felul in sau de englez pana-n maduva oaselor. Cine se asteapta la ieftinisme, se va simti depasit de finetea, inteligenta si grija cu care Barnes trateaza umorul, iar cine vaneaza conventionalul se va regasi pe sine flirtand cu propriile tabuuri, cu nespusul si netraitul din existenta sa.

duminică, 17 februarie 2013

Anul asta m-am nascut intr-o duminica


Ziua de nastere te deprima doar daca ii atribui aceasta optiune. Ea poate fi la fel de bine o zi obisnuita cu mustati de cea mai a ta zi din an. Te trezesti, iti bei cafeaua, asculti muzica preferata in timp ce te speli pe dinti si te machiezi, te duci la birou sau mai lenevesti in pat, in functie de ziua din saptamana in care cade, iti mangai pisica, iti hranesti copilul, iesi cu cainele la plimbare, iti imbratisezi partenerul de buna dimineata sau iti zambesti in oglinda a buna dimineata, dupa caz si apoi te scoti in lume si te astepti sa le mirosi de la departare celorlalti a sampanie si a tort, a arbore genealogic, a mama care urla in durerile facerii, a copilarie cu cheia de gat si cravata de pionier, a adolescenta cu iubiri neimpartasite si toane de poet amator, a studentie marcata de prietenii legate pe viata, de iubiri care sapa in memorie gropi in care te ascunzi atunci cand te joci de-a v-ati ascunselea cu amintirile si de o colectie impresionanta de idealuri si principii, a maturitate cu aer de lectii invatate si cu pofta de selectie riguroasa a orice lasi sa ti se  intample, a toate iubirile, fericirile, tristetile, nimicurile, plictiselile experimentate pana atunci. Dar, totusi, nu te miri ca pentru ei, pentru strainii care isi vad de rutina lor si isi ling ca o pisica blana care le acopera traitul, esti doar ecoul unor pasi care te apropie si te indeparteaza. Va veni si randul lor. Uneori te si amuzi facandu-le in ciuda pe la spate.
Cel mai mult si mai mult mie una imi place, insa, faptul ca ziua de nastere nu iti bate in pleoape in fiecare an in aceeasi zi. Daca si-ar alege ca zi de vizita doar sambata ar fi simplu. Ai gati, ai cumpara ceva de baut, ai da o petrecere pentru cei mai apropiati prieteni, ai iesi in oras sau ai sta inchis in camera ca sa iti pui la marinat depresia in suc propriu, ti-ai spune la multi ani si ai avea duminica ca zi de spa. Dar, nu. Intr-un an trebuie sa fii pregatit sa te sarbatoresti intr-o luni, iar in altul intr-o miercuri, de exemplu.
In anii in care esti nascut duminica imprumuti parca aura acestei zile mofturoase, lenese si insiropata in tabieturi. Vorbesti aproape fara oprire la telefon, mai intai cu mama, daca nu iti este prin apropiere, apoi cu toti oamenii dragi care iti incap in buzunarele laterale ale sfarsitului de saptamana, te lafai langa o cafea si aproape ca te soarbe ea pe tine din cateva inghitituri, citesti, desfaci o sticla de vin bun, te gandesti de doua ori inainte de a iesi din pijamale si din papucii de casa, cauti un film bun, te topesti de placerea de a-ti sparge un timpan cu muzica data la maxim si, mai spre dupa-amiaza, te incumeti sa te vezi cu prietenii si te lasi stors ca o portocala de farmec, cu pulpa cu tot.
Da, este al naibii de bine sa fii nascut intr-o zi de duminica.

marți, 8 ianuarie 2013

Despre iubirile ratate in toate felurile

"In ultimii ani are impresia ca incordarea s-a mai risipit, cand ajungi la jumatatea vietii disciplina incepe sa te lase, asa cum se intampla cand serviciul militar se apropie de sfarsit, apoi barbatii devin mai constienti de latura lor feminina si femeile de latura lor masculina, dar acum, in fata ei, incordarea aceea veche se trezeste din nou la viata vazand ruina fiintei care l-a adus pe lume, ultimul martor al slabiciunii, inocentei, singuratatii si durerii sale, al tuturor sentimentelor oribile ascunse, al marii lui rusini."
Nici nu mai stii cand te-ai nascut.
Traiesti de atatia ani fara iubire, incat te-ai trezit intr-o dimineata batran.
Nu poti spune cu exactitate cand te-ai instrainat de tine si de ceilalti, esti doar constient de inutilitatea viselor care candva te faceau sa te crezi neatins de banal, de la fel si de tristetea aceea care devoreaza tot ce i se serveste.
Iubeai si nu iubeai, mai mult experimentai, dar nu credeai ca intr-o zi va trebui sa iti alegi tabara.
De aceea, doar atunci cand ai inceput sa iti costientizezi varsta, ai inteles ca impreuna este definitia fericirii.
Lenea adevaratului tu ti-a alimentat pana la saturatie alterego-urile.
Tu nu erai tu in relatia cu mama, erai acel copil perfect pe care ea si l-a dorit.
Tu nu erai tu in relatia cu tata.
Ti-ai infrant repulsia fata de sange si de moarte si ai mers cu el la vanatoare, ti-ai innabusit pornirile vestimentare si ai purtat intotdeauna costume la mesele in familie, forma suprema de respect in viziune paterna, ai ironizat egalitatea dintre barbati si femei aliindu-te cu traditionalistii, desi ai privit intotdeauna cu admiratie femeia ambitioasa si care nu se sfia sa isi arate adevaratele sentimente si sa lupte pentru ele.
Tu nu erai tu in relatia cu prietenii tai.
Ti-ai dorit sa impresionezi, sa faci mereu ceva iesit din comun, sa starnesti admiratie.
Tu nu erai tu, in primul rand in relatia cu tine.
Ti-ai inchis intr-o cusca slabiciunile, placerile vinovate ti le-ai pus la zid, ti-ai invatat vocea interioara sa vorbeasca o alta limba decat cea pe care o stia, limba propriilor dorinte, ti-ai lasat frustrarile sa saboteze relatiile cu cei mai legati oameni de viata ta, cei al caror sange se amesteca cu al tau ca un dat sau ca un blestem.
Asa ar putea incepe un scenariu inspirat de ultimul roman al scriitoarei Zeruya Shalev, Farame de viata, roman aparut la Editura Polirom in 2012.
Personajele Zeruyei Shalev merg in fiecare zi sa isi viziteze ruinele propriilor vieti si, mai pe seara, sub imperiul intunericului isi descopera ranile pricinuite de cadere, le rascolesc, le curata si le acopera de ochii celorlalti, fara a uita, insa, o clipa de ele.
Uneori parca au chiar o placere vecina cu masochismul de a le testa forta, zvacnetele de durere.
Se aseaza in coltul lor de rutina si retraiesc.
Cu furie, cu teama, cu tristete, cu neputinta, cu dorinta, cu mila si chiar cu ura, uneori, retraiesc frustrarile din relatia cu mama si cu tatal, lipsa de comunicare din relatia de cuplu, dezamagirea pricinuita de existenta la Polul Nord al sentimentelor, alaturi de  proprii copii ajunsi la adolescenta.
Scriitoare cu un acut simt al psihanalizei si cu o sensibilitate care ar putea castiga unul sau mai multe Premii Nobel pentru sensibilitate, daca ar exista un astfel de premiu, Zeruya Shalev construieste in Farame de viata, o carte care te inghite ca un vis agitat, tipologii puternice si usor de recunoscut in viata.
Mama cu doi copii care isi rasfrange netraitul din relatia cu proprii parinti asupra unuia dintre copii si isi rostogoleste intreaga afectiune si posesivitate asupra celuilalt, copilul care incearca sa scape de iubirea sufocanta a mamei refugiindu-se in prima relatie care ii ofera altceva-ul de care are nevoie si copilul respins care incearca sa nu repete cu propriul copil greselile mamei, dar cade in capcana generozitatii emotionale.
In Farame de viata, Hemda, mama, Avner, fiul si Dina, fiica viseaza sa iasa din raza de actiune a greselilor trecutului si sa recupereze o parte cat de mica din normalitatea legaturii parinte-copil si frate-sora.
Se lupta cu boala, cu batranetea, cu ratarea in profesie, cu tentatia tradarii, cu nerecunostinta, cu remuscarea, cu iubirea infranta de rutina pentru a-si elibera linistea si tandretea din capcana greselii.
Sangele le da in clocot si le aminteste ca le curge prin vene acelasi amestec, singuratatea ii ajuta sa se regaseasca si sa isi simta dorul unuia de celalalt, copilaria si tineretea le trimit carti postale prin serviciul de curierat al memoriei.
Acceptarea propriilor neputinte le da, in cele din urma, curajul sa se regaseasca.
Se privesc in ochi, se strang in brate, daruiesc te iubesc-ului libertatea de a le umbla liber pe buze si prin case si traiesc impreuna ce si cat mai au de trait.