Ofticosul

Am observat ca personajul meu preferat pe marele si pe micul ecran este ofticosul.

Dar nu ofticosul acela care iti strica si tie ziua, ci ofticosul simpatic,

Cel care te face sa ii zambesti, sa il compatimesti si in acelasi timp sa razi cu pofta,

Ofticosul cu umor.
De ce prefer ofticosul seducatorului, analistului, sarmantului, logicului?

Uite asa, as raspunde daca ar fi sa ii imprumut din apucaturi.

Sau pentru ca de fiecare data ma surpinde, pentru ca mintea ofticosului este una dintre cele mai agere minti, pentru ca ce face el nimeni nu mai poate desface, pentru ca ramai fara argumente in fata lui, pentru ca in felul sau are intotdeauna dreptate, pentru ca te face sa razi fara sa iti dai seama ca uneori razi de tine insuti.

Ofticosul e omul spectacol.

Nu iti cere sa il placi, pur si simplu se lasa consumat de propriile nemultumiri si ostentativitatea reactiilor sale nu are cum sa nu iti smulga un zambet.
Bineinteles, ma refer la ofticosul inteligent.

Umorul sau este de multe ori involuntar, dar irezistibil,

Iar cuvintele ii sunt cel mai bun prieten si cel mai mare dusman.

Da, din momentul in care incepe sa vorbeasca ofticosul simte cum ii creste adrenalina, cum nervii i se intind si i se contracta ca la o sedinta de aerobic, cum imaginea realitatii care il inconjura este una diforma.

Ofticosul nu e omul situatiilor de mijloc, la fel cum nu poti decat sa il placi sau sa il displaci.

Pentru mine ofticosul care se respecta are un metru si saizeci si cinci de centimetri, cu aproximatie, un umor nebun si o nevoie permanenta de a se situa in centru.
Incearca numai sa-l marginalizezi.